Degradarea puterii și a organismelor intermediare. Cum poate Macron să se reconecteze cu francezii, întreabă cotidianul francez L "Express.

franța

Înțelepciunea populară ne avertizează să ne ferim de apele calme. Pe fondul fericitei globalizări, există o oarecare confuzie de ceva timp, care pare să se evapore în „atomizarea societăților democratice” prezisă acum două secole de Tocqueville. Această fragmentare, scrie filosoful, „intensifică apatia cetățenilor și, prin efectul bulgării de zăpadă, pe măsură ce guvernul central se intensifică, crește sentimentul de neputință în cetățeni”.

Mișcarea vestelor galbene, care a scufundat puterea executivă într-o criză fără precedent, este departe de a răsturna profeția lui Tocqueville. Fluxul de nemulțumire colectivă - pe cât de diversă, pe atât de contradictorie - a arătat, prin aspectul său brusc, incontrolabil și chiar evaziv, cât de dificilă este această atomizare a societăților care guvernează în vremuri de furie.

Cu cine și ce se poate discuta în absența reprezentanților majorității? Ce se poate promite atunci când încrederea și credința în putere sunt atât de subminate? Și ce zici de faptul că 85% dintre francezi spun că „politicienilor în general nu le pasă ce cred oamenii despre ei”? "Odată cu mișcarea vestelor galbene, nu asistăm la o revoltă - chiar dacă un comportament rebel este observat ici și colo. Ceea ce domnește și distruge societatea astăzi este mai degrabă nelegiuire", a spus filosoful politic francez Marcel Gaucher. Cu alte cuvinte, o scădere a credinței în valorile comune, ducând la o reducere sau distrugere a ordinii publice.

Guvernul, victima unui șoc tectonic pe care predecesorul său a reușit să-l evite, trebuie acum să se „împace” cu anumiți factori care fac guvernarea mai mult decât dificilă. Printre acestea se numără apariția rețelelor sociale care acționează ca condensatori ai opiniei publice aprinse. Dar să menționăm și moda suspiciunii, opoziția politică slabă și răsucitoare, organele de mediere, mass-media.

Dar chiar și în ochiul furtunii, executivul păstrează o anumită pârghie. Principalul lucru - de natură politică, desigur - ar fi ca președintele să efectueze o revoluție personală. Greșeala sa inițială, alimentată probabil de campania sa electorală, a fost să creadă că instituțiile îi vor permite să conducă într-o linie minoritară (el credea că timpul va spune că acesta este cel mai bun).

Dar baza electorală a macronismului - 24% din voturi în primul tur sau 18% dintre cei înregistrați - nu i-a oferit marja de manevră politică necesară. A înțelege acest lucru nu ar însemna să renunțe la promisiunile și condamnările sale, dar a trebuit să țină cont încă de la început de cererea făcută de Franța, care nu l-a votat. Este prea târziu pentru reforma politică? Marea dezbatere națională, dacă va găsi un răspuns instituțional puternic - cum ar fi instrumentul referendumului - ar putea declanșa acest lucru.

În sfârșit, există o altă relație care trebuie corectată - relația dintre președinte și francezi, dintre conducători și conducători, care la noi în țară, mai mult decât oriunde altundeva, depășește nivelul de limbă și vocabular. Deoarece macronismul din primul an se pierde prea des în jargonul inutil. Președintele nu ar trebui să salute populația în „memorial și fără adăpost teritorial” (cum a făcut Macron în noiembrie), dar el însuși ar trebui să meargă la francezi.

Jargonul tehnocratic și engleza de guvernare ajută la îngroșarea zidului care separă „Franța de sus” (minoritatea) de „Franța de jos” (majoritatea) și face societățile imposibil de gestionat. În octombrie 2014, eseistul Jacques de Saint-Victor scria: „Datorită epuizării marilor diviziuni orizontale provocate de Revoluția Franceză (dreapta și stânga), ne întoarcem la diviziunile verticale (înaltă și joasă) definite în secolul al XVI-lea de Gisharden, care s-a opus „il palazzo” pe „la piazza” Pentru a recâștiga controlul, șeful statului trebuie să reînnoiască legătura dintre piață și palat.