alice

„De multe ori mi-e frică de mâine. Dacă mă trezesc și nu-mi pot recunoaște soțul? Ce se întâmplă dacă nu știu unde sunt sau nu mă cunosc în oglindă? Când voi înceta să fiu eu însumi? Partea din creierul meu care este responsabilă de propria mea personalitate va fi afectată de boală? Sau identitatea stă deasupra neuronilor, proteinelor și moleculelor de ADN defecte? Sunt sufletul și spiritul meu inviolabile de devastarea cauzată de Alzheimer?

Mulți oameni au obiceiul să se uite în oglindă, să caute părul alb în păr și ridurile simple sub pleoape și să se sperie. Îmi îmbătrânesc? Întrebă ei. Își fac griji că își vor pierde fizicul odată cu vârsta, dar rareori își dau seama cât de înspăimântător ar fi să-și piardă mințile. Pentru că acesta ar fi prăbușirea întregii lor identități, a tot ceea ce au creat de-a lungul anilor. Fiecare gând, fiecare amintire și fiecare persoană din inima lor s-ar evapora pentru totdeauna, până când în cele din urmă a rămas o coajă goală. Și în timp ce ne îmbătrânim inevitabil și demența ne încurcă mințile, pentru unii se întâmplă mult mai repede.

Alice Howland este un popular profesor de psihologie cognitivă la Universitatea Harvard. Are o inteligență ridicată și o minte minunată, ingenioasă, dar are doar 50 de ani când este diagnostic de Alzheimer și a devenit „profesor de psihologie cognitivă cu afectare cognitivă”. Amintirea ei începe repede să slăbească și Alice trebuie să învețe să trăiască cu boala ei.

Cu Alzheimer, nu există nicio întoarcere, în timp neuronii sunt deteriorați permanent și mintea devine din ce în ce mai incapabilă să facă față gândurilor și amintirilor. Deocamdată boala poate fi încetinită doar, dar nu oprită - este ca și cum „stingi focul cu un pistol de apă”. Eroina din carte spune că preferă să aibă cancer mai degrabă decât Alzheimer. Cancerul te omoară încet, dar măcar știi că dacă pierzi bătălia cu el, vei putea să te uiți în ochii oamenilor pe care îi iubești, să-i cunoști și să-ți iei adio înainte de a pleca.

Alzheimerul este cel mai rău dușman al omului, deoarece fură devastator și sângeros. Este o boală care nu duce doar la uitare, fură amintiri și depersonalizează, distrugând complet personalitatea. Pentru că cine ești, dragă cititoare? Nu ești o reflectare a vieții prin care ai trecut, a amintirilor pe care le-ai acumulat, a oamenilor care te-au schimbat, pe care i-ai iubit, care îți încălzesc inima până în prezent? Nu ești efortul depus pentru a te construi singur, nu ești preferințele, dorințele și visele tale?

Și în acest flux de gânduri, dacă nu-ți amintești cine ești, ce preferi să mănânci sau pe cine iubești, atunci Boala Alzheimer îți ia nu numai identitatea, ci și sentimentul de satisfacție a vieții. Și, deși fiecare dintre noi îmbătrânește, ea este hoția de timp care aduce o persoană la moarte într-un ritm foarte ascuțit. Imaginează-ți că te trezești mâine și că știi că este doar o chestiune de timp înainte să uiți tot ceea ce ai fost sau ești capabil. Ce cărți ați citi dacă ați realiza că în curând nici nu vă veți aminti cum să conectați cuvintele de pe pagini?

Nuvela "Inca Alice" pe Lisa Genova (ed. "Intens") spune povestea unei femei excepționale diagnosticate cu Alzheimer, descriind dezvoltarea bolii prin ochii pacientului - de la mici nesiguranțe zilnice la momente mai mari și mai semnificative în care mintea rămâne tăcută atunci când o persoană are nevoie de ea. Există un model interesant de acțiune și vorbire fragmentară în poveste, care devine din ce în ce mai vizibilă pe măsură ce paginile progresează. De parca pacientul nu reușește cu adevărat să-și țină gândurile în timp ce povestește, încep să se repete, ceea ce adaugă dinamism textului, dar și amărăciune, deoarece cititorul simte că Alice își pierde mintea încet.

Este o carte care te învață să trăiești - sa fii tu insuti, sa intelegi ceea ce faci, sa simti satisfactie, placere si iubire; ce înseamnă să fii om, nu doar o umbră. Autorul dă cititorului speranța că viața noastră este ca un fluture - deși scurtă, este minunată și inspiratoare. Și chiar dacă ne pierdem mințile, este posibil să nu uităm ce simțim.

Dar o voi iubi mereu? Dragostea mea pentru ea este în inima mea sau în capul meu? Oamenii de știință din el credeau că emoțiile se datorează sistemului limbic complex al creierului, un sistem în prezent prins în tranșeele unei bătălii din care nu ar exista supraviețuitori. Mama din ea credea că dragostea pentru fiica ei va rămâne neafectată de haosul din mintea ei, deoarece trăia în inimă.

Conform romanului "Inca Alice" S-a făcut un film despre care Julianne Moore a câștigat un meritat Oscar pentru piesa sa uimitoare. Dar, așa cum se întâmplă adesea, cartea este mult mai puternică și mai captivantă. Este mai personal, deoarece eroina împărtășește fiecare gând înspăimântător născut în capul ei. Astfel, cititorul se simte „inconfortabil aproape de boală” și își imaginează cum ar fi cu adevărat să trăiești cu blestemul Alzheimer.

Deși sfatul meu este să vă bucurați mai întâi de carte, deoarece este o adevărată plăcere să citiți, puteți vedea și aici un trailer al filmului:

Puteți citi o altă recenzie a romanului pe blogul Reader.