PAPA FRANCISC PUBLICĂ ENCICLICUL „FRATELLI TUTTI” DEDICAT FRĂȚIEI UMANE ȘI PRIETENIE SOCIALĂ

MESAJUL SFÂNȚII LUI PAPA FRANCIS PENTRU A 106-A ZI MONDIALĂ A MIGRANȚILOR ȘI A REFUGIAȚILOR - 27 SEPTEMBRIE 2020.

MESAJUL POPEI ÎN CEL DE A 35-A ZI MONDIALĂ A TINERII DIN 2020: „BĂIU, Îți spun, RIDICĂ-TE!” (Luca 7:14)

ADRESA PAPA FRANCIS ÎN TIMPUL ÎNTÂLNIRII CU SINODUL PERMANENT AL BISERICII ORTODOXE DIN ROMÂNIA

Palatul Patriarhal, București, 31 mai 2019.

adresa

În perioada 31 mai - 2 iunie, Papa Francisc a făcut o vizită în România. Papa a ajuns la aeroportul din București în dimineața zilei de 31 mai, iar ceremonia oficială de întâmpinare a avut loc în fața palatului prezidențial din capitală. Programul zilei a inclus o întâlnire cu președintele și premierul țării, precum și o întâlnire cu oficiali guvernamentali și corpul diplomatic. După-amiaza a fost dedicată vizitei Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române Daniel, urmată de o întâlnire cu Sinodul permanent al Bisericii Ortodoxe Române. Punctul culminant al zilei a fost o vizită comună a patriarhului și a papei la noua catedrală ortodoxă din București. Acolo papa a adresat o scurtă mulțime adunată, iar apoi Papa Francisc și Patriarhul Daniel au rostit succesiv Rugăciunea Domnului.

La întâlnirea cu Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, Papa Francisc a făcut următoarea adresă:

Onorabili Mitropoliți și Episcopi ai Sfântului Sinod,

Cristale de invitat! [Hristos a înviat!] Învierea Domnului este în centrul predicării apostolice transmise și păstrate de Bisericile noastre. În ziua Învierii, apostolii se bucură când îl văd pe Domnul înviat (cf. Ioan 20:20). În această perioadă de Paști, și eu mă bucur să văd reflectarea Lui pe fețele voastre, dragi frați. Acum douăzeci de ani, înainte de acest Sfânt Sinod, Papa Ioan Paul al II-lea a spus: „Am venit să contempl Chipul lui Hristos, pecetluit în Biserica voastră; Am ajuns să onorez această inimă suferindă, noua speranță pe care ai promis-o ”(Discurs către Patriarhul Teoctist și Sfântul Sinod, 8 mai 1999). Astăzi am venit aici și ca un închinător, ca un închinat frate, plin de dorința de a vedea fața Domnului în fața fraților săi. Și uitându-te la tine, aș dori să-ți mulțumesc sincer pentru primirea ta.

Legăturile de credință care ne leagă datează de pe vremea apostolilor, martorii lui Isus înviat și, în special, a relației dintre Petru și Andrei, care, conform tradiției, au adus credința în aceste țări. În afară de a fi frați de sânge (vezi Marcu 1: 16-18), ei sunt frați uimitori în a-și vărsa sângele pentru Domnul. Ei ne amintesc că există o frăție de sânge care ne precede și, ca un flux tăcut și dătător de viață, curge de-a lungul secolelor fără a înceta să ne hrănească și să ne susțină în călătoria noastră.

Aici, ca în multe alte locuri de astăzi, ați experimentat Paștele morții și al învierii: fiii și fiicele acestei țări, din diferite biserici și comunități creștine, au cunoscut vinerea persecuției, au suferit Sabatul tăcerii și au trăit duminica de renaștere. Câți au fost martiri și mărturisitori ai credinței! Și astăzi câte persoane din diferite confesiuni sunt împreună una lângă alta în închisori și se sprijină reciproc! Astăzi, exemplul lor este în fața noastră și în fața tinerilor care nu au experimentat condiții atât de dramatice. Pentru ceea ce au suferit, chiar până la sacrificarea vieții, este o moștenire foarte valoroasă care nu trebuie neglijată sau pătată. Este o moștenire comună care ne cheamă să rămânem aproape de frații și surorile noastre care o împărtășesc. Împreună cu Hristos în suferință și suferință, unită cu Hristos în înviere pentru ca „și noi să umblăm în noutatea vieții” (Rom. 6: 4).

Preasfinția Voastră, dragă frate, în urmă cu douăzeci și cinci de ani, întâlnirea dintre predecesorii noștri a fost un dar de Paște, un eveniment care a contribuit nu numai la relațiile reînnoite dintre ortodocși și catolici din România, ci și la dialogul ortodox-catolic în general. Această vizită, mai întâi la episcopul Romei într-o țară cu majoritate ortodoxă, a pregătit calea pentru alte evenimente similare. Aici îmi amintesc cu recunoștință de Patriarhul Teoctist. Putem uita exclamația sa spontană "Unitate, unitate!", A strigat aici în București în acele zile! A fost o proclamare a speranței poporului lui Dumnezeu, o profeție care a marcat începutul unui nou timp: un timp de călătorie comună în redescoperirea și renașterea frăției care ne unește și acum. Aceasta este deja o unitate!

O călătorie împreună cu puterea memoriei. Nu amintirea nedreptăților, judecăților și prejudecăților suferite și provocate, a excomunicărilor, care ne închid într-un cerc vicios și aduc doar infertilitate. Și o amintire a rădăcinilor: primele secole, când Evanghelia, propovăduită cu îndrăzneală și spirit profetic, a întâlnit și a luminat noi națiuni și culturi; primele secole ale martirilor, ale Părinților și ale mărturisitorilor credinței, ale sfințeniei zilnice la care sunt martori atâția oameni obișnuiți care împărtășesc același Hristos. Aceste prime secole de parhesie și profeție. Slavă Domnului, rădăcinile noastre sunt puternice, sănătoase și sigure și, chiar și pe măsură ce au crescut de-a lungul secolelor, au fost testate și inversate, să ne amintim, ca psalmist, să ne amintim cu recunoștință de tot ceea ce Domnul a făcut printre noi și să ne ridice pentru el.un cântec de laudă unul pentru celălalt (vezi Ps 77/6.12-13). Memoria pașilor întreprinși ne încurajează să mergem mai departe în viitor cu conștientizarea - fără îndoială - a diferențelor noastre, dar mai ales cu recunoștință pentru atmosfera familială care trebuie redescoperită și cu memoria comuniunii care trebuie restabilită și care, ca un far, pentru a ilumina pașii călătoriei noastre.

Mergând împreună și ascultându-l pe Domnul. Avem în față exemplul a ceea ce a făcut Domnul nostru în noaptea de Paști, când El umbla cu ucenicii pe drumul către Emaus. Ei vorbesc despre tot ce s-a întâmplat, despre grijile, îndoielile și întrebările lor. Iar Domnul i-a ascultat cu răbdare și a început un dialog din toată inima cu ei, ajutându-i să înțeleagă și să-și dea seama ce s-a întâmplat (vezi Luca 24: 15-27).

Călătoria se încheie, după cum, conform Scripturilor, Emaus, cu o rugăciune fierbinte pentru ca Domnul să rămână printre noi. (vezi pp. 28-29). Domnul, care Se descoperă pe El în frângerea pâinii (cf. vv. 30-31), ne cheamă la milă, la slujire reciprocă, să „dăruim lui Dumnezeu” înainte de a „vorbi despre Dumnezeu”, la un bine care nu este pasiv . și este gata să se ridice și să iasă la un minister activ și deschis cooperării. (a se vedea articolul 33). Un exemplu excelent în acest sens este numărul comunităților ortodoxe române care au cooperat fructuos cu multe eparhii catolice din Europa de Vest, unde locuiesc. În multe cazuri, între ei s-a dezvoltat o relație de încredere reciprocă și prietenie bazată pe frăție și este alimentată de gesturi concrete de acceptare, sprijin și solidaritate. Prin creșterea acestei cunoștințe reciproce, mulți catolici și ortodocși români au descoperit că nu sunt străini, ci frați, surori și prieteni.

Preasfinția voastră și dragi frați, să călătorim împreună, în slăvirea Preasfintei Treimi și în folosul nostru reciproc, străduindu-ne să-i ajutăm pe frații și surorile noastre să-L vadă pe Isus. Încă o dată, aș dori să vă asigur de recunoștința și cele mai bune sentimente, prietenie, frăție și rugăciune, precum și cele ale Bisericii Catolice.