Cerul atârna mohorât peste acoperișurile cețoase ale caselor. Somnul agățat de ferestre, transpirat de răsuflarea nopții a celor care dormeau, s-a topit încet în prima răsuflare a dimineții de noiembrie. Soarele încerca să străpungă scutul gri al norilor de toamnă, iar razele sale aurii, sparte ca firele de iarbă, abia au scăpat din îmbrățișarea lor de beton înapoi în sânul luminii. Un miros slab de cafea proaspăt preparată s-a strecurat prin ușă în camera întunecată, iar Joseph s-a întins leneș sub plapumă. Totul s-a schimbat de când Clara a intrat în viața lui. Diminetile mohorâte nu mai erau atât de mohorâte, lunga călătorie până la compania de asigurări la care lucra nu mai era atât de lungă, marea lui casă goală nu era atât de singură și de mare. Prietenii lui au râs inițial de el, convingându-l că doar îl folosește, că are nevoie de cineva care să o susțină, că are nevoie de pașaport austriac și de aceea era cu el, dar el era fericit și nu le păsa de vorbi.

shen

Iosif s-a ridicat, și-a îmbrăcat halatul și s-a îndreptat spre sufragerie. Clara îl aștepta, așezat în spatele unei mari mese rotunde din lemn de mahon lustruit.

- Bună dimineața, zâmbi ea. - Cafeaua este gata.

- Da, voi fi chiar acolo.

S-a așezat la masă și a aprins o țigară.

- "Am nevoie din nou de o notă de boală pentru dr. Keller, pentru noul trimestru", a spus Clara.

- A fost luna trecută.

- Da, dar este necesar. Prevenire. Ea a zâmbit și i-a turnat mai multă cafea.

- Ești foarte palid. Iar Bruno l-a observat în noaptea în care am fost la cină. Spune-i doctorului Keller să îți prescrie vitamine.

- Îi voi spune, dar nu știu dacă este necesar. Nu mă simt rău. În general sunt palid. Știi.

A băut ultimele înghițituri de cafea, s-a îmbrăcat și a plecat. Clara își sprijini mâna pe cap și se uită fix la suprafața netedă a mesei de mahon. În spatele geamului, ceața se ridicase, lăsând o urmă de lapte pe acoperișurile caselor.

Medicamentul prescris de Dr. Keller nu părea să ajute, deoarece Clara a slăbit și mai mult. Fața ei, întotdeauna puțin palidă, era transparentă și uscată ca hârtia de orez, iar cearcănele de sub ochi se adânceau. Clara a încercat să-și micșoreze starea, a explicat totul cu vremea rea, a fost întotdeauna cu bună dispoziție, dar poate de aceea Joseph era îngrijorat de ea.

Într-o zi a plecat devreme de la serviciu și a mers la doctorul Keller. Era o mulțime de oameni în sala de așteptare, iar el s-a pregătit pentru o așteptare nesfârșită, pentru că nu era programare. Deschise nervos o broșură pe care o luase din teancul de reviste de pe masă și cu dezgust o închise repede. Nu l-a interesat reabilitarea postoperatorie pentru înlocuirea șoldului. Stătea rigid în scaun, privind cu atenție ficusul de lângă fereastră. Nu-și putea imagina că toată lumea din jurul lui era sătul de ceva. Era o singură dorință - să nu fiu atins. I se părea absurd ca oamenii să devină doctori de la sine. În cele din urmă, asistenta ia chemat numele și s-a trezit în biroul spațios al doctorului Keller.

- Te așteptam mai devreme, spuse bătrânul, punând un dosar în dosar.

Joseph se uită de neînțeles la micii lui ochi rotunzi.

- Doar nu-mi spune că nu știi nimic. Așezați-vă. Dr. Keller a aruncat o agrafă din mână în mână.

- Clara. A fost foarte palidă de ceva timp.

- Este palid? Locuiești pe lună? A tot aruncat agrafa în mâini. - Soția dumneavoastră este foarte bolnavă, domnule Aigner. Dar trebuie să acceptăm decizia ei, deși personal îmi pare foarte rău. Are doar 26 de ani.

- Ce decizie. Despre ce e vorba?

Joseph și-a simțit gâtul uscat. Asistenta a intrat o clipă în cameră, a luat o sticlă din dulapul de sticlă și a plecat în liniște.

- Chiar nu știi nimic, spuse doctorul și zâmbi obosit. - Nici nu știi ce soție excepțională ai.

Joseph a tăcut. Sudoarea rece i se prelingea pe spate. Violeta de pe biroul doctorului înflorise. A simțit că îl zguduie. Mâinile îi erau înghețate.

- Doamna Eigner are cancer mamar și refuză intervenția chirurgicală. Cred că face asta pentru tine.

- În ce sens pentru mine? A fost surprins că vocea lui suna perfect normal.

- Îi este frică de amputare pentru că vrea să fie păstrată pentru tine așa cum știi și o iubește. Cel puțin personal, cred că acesta este motivul. Este foarte zadarnică, domnule Aigner. Dureros de zadarnic.

Doctorul încetase să se mai joace cu agrafa. Ochii lui negri de afine priveau sever. Camera era liniștită și insuportabil de înfundată.

- Acest lucru este absurd. Spuse Joseph încet. Îi era greu să gândească consecvent. - O voi convinge să se opereze, dr. Keller.

Joseph s-a ridicat, și-a luat la revedere în vis de doctorul Keller și a plecat. Afară fusese întuneric de multă vreme. S-a urcat în mașină și a plecat, neștiind unde. Când și-a dat seama, a știut că aparține lui Kahlenberg. Sub ea, Viena pulsează cu mii de lumini multicolore. Undeva în sufletul său afectat de durere, sentimentul frumuseții acestui oraș, al frumuseții nopții reci de cristal, a frumuseții stelelor îndepărtate, a frumuseții a tot ceea ce era în jur, s-a strecurat, necunoscut. Parcă splendoarea întregii lumi ar fi fost adunată în această seară limpede de noiembrie aici, pe acest deal nu departe de Viena. Ceva ca un gemut i-a scăpat din piept. Nu înțelegea de ce simțul frumuseții i-a umplut atât de palpabil fiecare parte a minții când, jos, în acest oraș sufocant de intensitate, viața Clarei s-a prăbușit ca un palat de nisip uscat de soare. Voia să țipe de durere, dar numai ceva ca o tuse sufocată se scurgea prin buzele strânse și simțea o durere ascuțită în gât.

Din mașină a sunat la birou că va întârzia. A izbucnit în camera spitalului cu un plic alb în mână și s-a uitat surprins în jur. Patul era gol. Stomacul i se strânse într-un spasm dureros. Lipsea și placa de identificare.

- Domnule Aigner? O soră tânără stătea în fața lui, privindu-l speriat. - Încercam doar să te găsim la telefon. Acum aproximativ o oră, doamna ne-a părăsit. Condoleantele mele.

- Este imposibil. Spuse Joseph, sprijinindu-se de perete. - Ieri.

Dintr-o dată cuvintele și-au pierdut sensul, gâtul i s-a strâns și s-a simțit sufocat. Sora lui i-a întins un scaun, dar Iosif nu s-a putut mișca. Picioarele îi erau lipite de podea, umerii îi erau cântăriți și capul începu să se umfle ca un balon. Apoi, undeva în liniștea camerei spitalului, a auzit cuvintele fetei înspăimântate în șorțul alb.

- Doamna avea dureri mari noaptea, dar ne-a rugat să nu ne facem griji.

Joseph se lăsă pe spate pe scaun. Plicul alb îi alunecă din mână, se răsuci în aer și căzu pe podea. Asistenta îl ridică cu ușurință.

- Dacă doriți, putem merge.

- Nu acum! a spus Joseph, zdrobind plicul alb și aruncându-l la coșul de gunoi.

Sunetul ceasului i se izbi în cap. Undeva în spatele cerului încruntat, ziua începuse. Se ridică și se îndreptă spre baie. Prosopul Clarei atârna în interiorul ușii. A dat drumul la apă și s-a așezat pe marginea căzii. Pe raftul de sub oglindă, parfumul ei începuse să se acopere cu praf. O zi fără sfârșit fără ea din nou. A luat sticla cu eticheta „Yves Saint Laurent” și a turnat încet conținutul acesteia în apa caldă. Stătea relaxat în cadă, dorind să preia parfumul parfumului cu fiecare por al pielii sale înțepătoare. De ceva vreme amintirea Clarei se strecurase de la el, inexplicabil, iar el s-a îngrozit când a aflat că nu-și mai poate imagina fața. Și-a încordat gândurile, apăsându-i tâmplele dureros, dar fața ei nu apărea. Ochii i-au zâmbit o clipă, el a simțit o atingere a părului ei, dar fața ei, frumoasa ei față palidă, îl eludă. Pozele cu care s-a înconjurat nu l-au ajutat. Zâmbetele și gesturile înghețate nu au putut restabili ușurința și căldura prezenței ei. Știa că pielea lui va păstra amintirea doar câteva ore nesemnificative, dar sentimentul era atât de intens încât nu-i păsa ce îi vor șopti colegii la spate.

S-a așezat în BMW-ul verde, a pornit motorul și a zâmbit. El a înșelat uitarea, deși timp de câteva ore. Cu fiecare gest, cu fiecare mișcare ușoară a corpului său, simțea că Clara era lângă el. Căldura care l-a învăluit i-a dat puterea să-și continue drumul către firma de asigurări, să uite de ceață și infinitul începutului zilei.

Lovitura a fost laterală. Un camion era la jumătatea drumului în mașină.

- Ciudat! a spus paramedicul surprins, trăgând de punga neagră de plastic. „Ori a confundat aftershave-ul cu parfumul soției sale, ori e nebun”.

- Da, chiar miroase a prunc - a spus colegul său și a apucat targa de cealaltă parte.

Alte publicații:
Lucy Moshen. Înaintea deșertului. Sofia: Argus, 2002.