Obținerea înțelepciunii de viață și un sentiment de bunăstare mentală în multe cazuri este asociată cu găsirea proporției corecte între acești indicatori. Urmărirea și realizarea de noi succese nu va aduce satisfacție psihologică, dacă în același timp pretențiile subiective cresc necontrolat. Prin urmare, este necesar să verificați constant afirmațiile existente și să scăpați de cele nerealiste, ceea ce va duce la păstrarea echilibrului mental.

pagina

13 FENOMENII AUTO-PERCEPȚIEI ȘI ATRIBUȚIEI CAUZALE

TIPURI DE ERORI PSIHOLOGICE ÎN PROCESUL DE PERCEPȚIE

Nevoia de a menține o stimă de sine ridicată apare ca un generator constant pentru manifestarea activității cognitive de către individ. cu toate acestea, această activitate se desfășoară adesea într-un mediu de criterii insuficient de clare sau de vagi de orientare în propriile stări mentale. În majoritatea cazurilor, o persoană compensează cu succes lipsa de informații despre propriile stări mentale în moduri indirecte. În acest moment, psihologul este atent D.Bem în 1972, propunându-și propriul concept al acestor procese, numindu-l teoria percepției de sine. Potrivit acestuia, interpretările disonante sunt prea complicate pentru a fi utilizate pe scară largă în explicarea comportamentului cotidian. Pentru a înțelege natura autoevaluării, este mai degrabă necesar să se analizeze relațiile funcționale reale din existența individului.

Pentru Bem, posibilul mecanism de evaluare a condițiilor interne se bazează pe următoarele caracteristici funcționale:

1. O persoană află despre emoțiile sale actuale, atitudinile și alte stări mentale, observându-și comportamentul, precum și circumstanțele (condițiile) în care are loc acest comportament.

2. În măsura în care indicatorii stării noastre interioare sunt slabi, ambigui și greu de interpretat, suntem la fel de dependenți funcțional de semnele exterioare ale comportamentului nostru pentru a ne determina propria stare interioară.

De fapt, poziția extremă a teoriei percepției de sine învățăm ceea ce gândim observând ceea ce facem nu lasă loc pentru factorii motivanți care stau la baza procesului de slăbire a disonanței cognitive. Principalul punct al divergenței dintre cele două concepte este problema atitudinii inițiale față de un comportament dat. Este cunoscut de către executantul comportamentului, dar este necunoscut observatorului acestui comportament. Conform modelului disonanței, evenimentele se desfășoară în următoarea ordine: atitudine inițială față de obiectul respectiv (persoana sau sarcina) care acționează, apariția unei atitudini noi, corespunzătoare acțiunii, dar diferită de cea inițială. Modelul percepției de sine ia în considerare doar acțiunea și atitudinea formată pe baza acestei acțiuni.