I Conținutul de lichid al organismului

apei prin

Apa totală din corp

Apa este o parte importantă a corpului uman, formând 45-75% din greutatea corporală. Această mare variație este determinată de vârsta, sexul pacientului, rasa și climatul în care trăiește organismul. La nou-născuți, apa corporală totală reprezintă 80% din greutatea corporală.

Apa totală din corp este împărțită în: (1) fluid intracelular și extracelular.

Apa intracelulară din corp

Reprezintă aproximativ 60% din totalul apei din corp. Conținutul și compoziția sa de apă depind de funcția țesuturilor. Țesutul adipos are o cantitate mică de apă intracelulară din corp, în timp ce alte țesuturi conțin aproximativ 70 ml de apă la 100 de grame de țesut.

Lichid extracelular

Aproximativ 1/3 din totalul apei din corp este țesut extracelular, dar acest procent variază în funcție de vârstă. Aproximativ 1 metru pătrat de suprafață corporală conține 7,5 litri de lichid extracelular.

§ Plasma: Plasma face parte din fluidul extracelular, care reprezintă aproximativ 5% din greutatea corporală a unei persoane. Volumul total de sânge constă în plasmă și volumul celulelor eritrocitare. Volumul plasmatic (VPL) poate fi măsurat prin tehnica de diluare. Volumul funcțional al celulelor eritrocitare a fost măsurat prin hematocrit. Și din acești doi indicatori putem calcula volumul total de sânge, care este deosebit de util în evaluarea severității șocului hipovolemic. Valoarea normală pentru VPL este de 3,5 litri și pentru hematocrit de 45%. Prin urmare, formula pentru calcularea volumului total de sânge este: (VPL x 100)/(100 - hematorkirta) = 6,4 litri pe normă. Sau prin formula mai simplă: 350/(100 - hematocrit) .

§ Fluide transceculare: acestea sunt fluide corporale care sunt secretate de corp, dar sunt separate de plasmă printr-un sept epitelial. Acestea includ:

o Lichid cefalorahidian

o Lichid intraocular

o Lichid gastrointestinal

o Lichid peritoneal

Membranele care conțin conținutul de lichid al corpului

Fluidul extra și intracelular al corpului este separat de membrane care au structură și funcții diferite. Cea mai comună este membrana plasmatică care înconjoară celulele corpului. Este o structură complexă compusă dintr-o matrice bifosfolipidică, care are funcții foarte active care determină permeabilitatea membranei.

Membranele care separă lichidul interstițial de fluidul intravascular este membrana capilară, în care permeabilitatea este supusă în principal mecanismelor pasive.

Mișcarea apei prin membrane

Membranele care separă conținutul de lichid al corpului permit, în general, libera circulație a apei prin ele, dar nu soluții. Aceste membrane sunt cunoscute sub numele de "membrane semipermeabile".

Dacă o membrană semipermeabilă separă lichidele care conțin concentrații diferite ale unei substanțe, moleculele de apă vor trece prin ea pentru a egaliza concentrația substanței pe ambele părți. Acest proces se numește „osmoză”.

§ Presiunea osmotică: este definită ca presiunea necesară pentru a preveni osmoza atunci când soluția este blocată de o membrană semipermeabilă

§ Măsurarea presiunii osmotice: presiunea osmotică poate fi calculată din molaritatea soluției (concentrația absolută a soluției la o temperatură dată). În soluție diluată, presiunea osmotică depinde de temperatură și de concentrația molară

§ Ecuația lui Van Hoff pentru presiunea osmotică: în 1877 van Hoff a observat o similitudine în comportamentul soluțiilor și gazelor diluate. Combinând cele două relații date mai sus, obținem ecuația lui van Hoff pentru presiunea osmotică, care, totuși, se aplică numai soluțiilor diluate: presiune osmotica = R * T * C (în pascale); unde R este constanta universală a gazului (8,32 J/K), T este temperatura absolută (K), iar C este osmolaritatea (mOsm kg -1 H2O). Din această ecuație, se poate calcula presiunea osmotică a plasmei umane la temperatura corpului normal (T = 307 K; C = 290 mOsm kg -1 H2O) și rezultă că presiunea osmotică a plasmei = 8,32 * 307 * 290 Pa sau 740729,6 Pa sau 740,7 кРа !

§ Osmolaritatea este concentrația soluției exprimată în osmoli (1 osmol = 1 mol/3) calculată pentru 1 litru de soluție

§ Osmolaritatea fluidelor corporale: osmolaritatea plasmatică variază între 280-295 mOsm kg -1 H2O, în medie 290 mOsm kg -1 H2O. Osmolaritatea similară a tuturor fluidelor corporale majore se datorează trecerii libere a apei prin membranele endoteliului și plasmei.

§ Reglarea osmolarității corpului: corpul își controlează conținutul total de apă. Aceasta se face prin excreția vasopresinei (hormonul andidiuretic) ca răspuns la osmolaritatea crescută și la scăderea apei totale din corp. Deși osmoreceptorii sunt sensibili chiar la modificări mici ale osmolarității, răspunsul lor poate fi modificat de la răspunsul hemodinamic la modificările volumului circulant efectiv.

§ Măsurarea osmolarității în funcție de concentrația soluției și nu în funcție de punctul de îngheț al plasmei: aici se folosește o ecuație care include concentrațiile de: cloruri, sodiu, uree și glucoză și este: osmolaritatea plasmatică = 2 x [Na] + glucoză + uree

Compoziția fluidelor corporale majore

Principalele fluide corporale sunt: ​​plasma, fluidul extracelular și intracelular.

§ Lichid corporal intracelular: compoziția sa variază în funcție de funcția celulară. Cu toate acestea, există diferențe comune între lichidul intra și extracelular: primul conține mai puțin sodiu, clor și bicarbonat decât lichidul extracelular. Potasiul predomină în fluidul intracelular, iar fosfații și proteinele organice sunt anionii intracelulari majori. Compoziția fluidului corporal intracelular este menținută în principal de membrana celulară. Transportul prin membrană are loc prin mecanisme pasive, precum difuzia și osmoza, care nu necesită energie, dar și prin transportul activ.

§ Fluid interstițial: compoziția sa depinde de filtrarea plasmei prin membranele capilare. Acesta este în principal un proces pasiv realizat de un echilibru între hidrostază și presiunea osmotică coloidală.

§ Plasma: conține în principal proteine, conținutul de proteine ​​din 100 ml de plasmă este de 7 grame. Principalele grupe de proteine ​​plasmatice sunt:

o Sisteme proteolitice: kinine

o Proteine ​​purtătoare: albumină, haptoglobulină, transferină, ceruloplasmină, pre-albumină, transcortină, transcobalamină

o Inhibitori de protează: antitripsină alfa1, macroglobulină alfa2, antitrombină III

o Proteine ​​de fază acută: Cu proteină reactivă, interleukina 1, factor necrotic tumoral

o Imunoglobuline: IgA, IgG, IgM, IgD, IgE

Boli ale echilibrul electrolitic

§ Anomalii ale concentrațiilor plasmatice de sodiu: deși sodiu și apă din plasmă sau entități fiziologice diferite, modificarea concentrațiilor uneia dintre aceste substanțe va activa mecanisme compensatorii care vor afecta atât nivelurile de sodiu plasmatic, cât și volumul de apă. În practică, se măsoară nivelurile de sodiu plasmatic și osmolaritatea.

o Hiponatremie: se dezvoltă atunci când sodiul plasmatic este sub 135 mmol/L. Există diferite sindroame clinice care sunt asociate cu hiponatremie în funcție de etiologie. Simptomele clinice ale hipovolemiei și heponatraemiei sunt mascate de principalele simptome ale bolii de bază care le determină (insuficiență cardiacă, insuficiență renală, insuficiență hepatică, hiperhidroză, hiperventilație, pierderi gastro-intestinale: vărsături și/sau tulburări).

§ Hiponatremia poate fi cauzată de intoxicația cu apă din cauza aportului excesiv de apă sau a retenției de apă din cauza secreției inadecvate de vasopresină

§ Hipovolemia și hiponatremia sunt, de asemenea, observate atunci când tulburarea primară este pierderea excesivă de apă și sodiu însoțită de ADMINISTRAREA NECUVATĂ A SOLUȚIILOR DE SODIU HIPOTONIC

§ Potasiu: acesta este principalul cation intracelular, care joacă un rol major în transmiterea neuromusculară, sinteza proteinelor celulare, echilibrul alcalin-acid și menține osmolaritatea. Deși concentrațiile sale extracelulare sunt relativ scăzute, ele reprezintă un parametru important al homeostaziei, deoarece afectează potențialul membranei celulare și echilibrul acidului alcalin din plasmă. Pentru mai multe informații, vă rugăm să citiți articolele: „Hipokaliemie” și „Hiperpotasemie”

§ Magneziu: corpul uman conține aproximativ 25 de grame de magneziu, din care jumătate este conținut în oase și dinți. Nivelurile plasmatice normale sunt de aproximativ 1,1 mmol/L. Cel mai important rol biologic al magneziului este rolul său de cofactor, o activitate esențială pentru toate kinazele care catalizează fosforilarea ATP. Deși aceasta este principala reacție care transferă energia chimică către metabolismul integrativ, magneziul joacă un rol important în contracția musculară, precum și în glicogenoliză. Reglarea nivelurilor de magneziu nu este bine înțeleasă, dar glandele paratiroide și aldosteronul joacă un rol important în homeostazia magneziului.

o Hipomegnesemia este cel mai adesea cauzată de diaree, malabsorbție și hiperaldosteronism, manifestat clinic prin tetanie rezistentă la calciu, slăbiciune musculară, depresie, iritabilitate și convulsii

o Hipermagnesemia este cauzată de insuficiența renală cronică existentă, precum și de supradozajul iatrogen. Se manifestă cu timp prelungit de conducere AV.