Mircea Eliade

mircea

Bătrânul și colonelul 1

De câteva minute bătrânul mergea în fața clădirii, fără să îndrăznească să intre. Era o clădire înaltă, austeră și puțin rece, așa cum fusese construită la începutul secolului.

Castanele aruncau o umbră pe trotuar, dar toată strada era fierbinte; soarele strălucea cu toată forța. Bătrânul scoase o batistă și o înfășură în jurul gâtului. Era destul de înalt și foarte subțire, cu o figură osoasă alungită și ochi cenușii fără expresie; mustața căzută neglijent era aproape albă, chiar îngălbenită de tutun. Purta o pălărie veche de paie și haine de vară decolorate, prea largi, de parcă nu ar fi ale lui.

L-a văzut pe ofițer în depărtare, l-a întâlnit și și-a scos pălăria.

- Mi-ai spune ce oră este? A întrebat cu o politețe exagerată.

- Doi, spuse ofițerul, fără să se uite la ceas.

- Mulțumesc foarte mult, zâmbi bătrânul, dând din cap.

Apoi se îndreptă hotărât spre ușă. Când a întins mâna spre încuietoare, a auzit vocea ofițerului în spatele lui.

- Mai întâi trebuie să apăsați butonul.

Speriat, s-a întors.

- Locuiesc aici, l-a liniștit ofițerul, atingând butonul. - Pe cine cauți? A întrebat după câteva clipe fără să se uite la el.

- Domnul maior Borza, de la MAI 2 .

- Nu știu dacă e acasă. El lucrează la acel moment.

Vorbea cu o voce uniformă și se uita doar în fața lui. Ușa se deschise și ofițerul îl lăsă să intre, fără să-i arunce deloc o privire. Un ușor a apărut din lumina slabă a sufrageriei și l-a salutat.

„Domnul îl caută pe tovarășul maior”, a explicat ofițerul, întorcându-se la lift.

- Nu știu dacă e acasă, răspunse portarul. Verificați managementul.

- Am o întâlnire cu el, spuse bătrânul. - Vin din familia lui. Mai exact, pentru el, pentru domnul maior, sunt din familia sa - a adăugat el. - Da. Sunt din perioada cea mai bună: din copilărie ...

Portarul îl privi neîncrezător și clătină din cap.

- Bine, verifică, spuse el după o clipă. - Locuiește la etajul patru. Poate e acasă.

Bătrânul și-a pus pălăria și s-a îndreptat spre scări.

- Așteaptă un minut și vei putea ridica liftul, strigă portarul în spatele lui.

Bătrânul se întoarse și se înclină respectuos de mai multe ori.

„Mulțumesc foarte mult”, a spus el. - Dar nu pot suporta lifturile. Prefer să urc scările. Mai ales când intru prima dată într-o casă, prefer să urc scările - a adăugat el cu o oarecare melancolie în voce.

A început să urce cu grijă, fără grabă, ținându-se de balustradă cu mâna dreaptă și mâna stângă strângând pălăria. Când ajunse la primul etaj, se opri și se sprijini de perete, fluturând puțin pălăria. A auzit vocile copiilor, apoi ușa s-a deschis și o femeie de vârstă nedeterminată a ieșit în grabă cu o sticlă de bere goală în mână. Zâmbea, dar când l-a văzut, a fost șocată.

- Pe cine cauți? Întrebă femeia.

„M-am odihnit o vreme”, a explicat bătrânul, plecându-se în fața ei de mai multe ori. - Mă duc la etajul patru, la domnul maior Borza de la MAI ... Îl cunoști?

- Întreabă jos la intrare, răspunse repede femeia și întoarse inconștient sticla goală. - Uite portarul. Îl poți întreba.

Apoi s-a îndreptat spre scări, dar s-a gândit mai bine și s-a întors. A sunat de câteva ori scurt și nervos, vocile copiilor strigând din nou: apoi ușa s-a deschis și cineva pe care bărbatul nu l-a putut vedea i-a scos capul afară, dar femeia l-a împins înăuntru și s-a întors repede în apartament. Bătrânul a zâmbit îngrijorat și, îmbrăcându-și pălăria, a continuat sus. Ofițerul îl aștepta la etajul doi.

- Ai spus că o cauți pe tovarășul maior, a întrebat el în șoaptă. - De ce nu ai luat liftul?

- Nu pot suporta lifturile, spuse timid bătrânul. - Mai ales vara, când este cald, mă doare capul. Nu le suport.

- Atunci ce căutați la primul etaj? Ofițerul șopti din nou. - Cunoști pe cineva jos?

- Nu, nu cunosc pe nimeni. M-am oprit doar să mă odihnesc. Și tocmai atunci a ieșit o femeie cu un nume întrebat ...

- Ce te-a întrebat? Ofițerul îl întrerupse când se apropia de el.

- De fapt, nu m-a întrebat nimic. M-a întrebat doar pe cine caut. Și i-am răspuns ...

- Înțeleg, îl întrerupse ofițerul.

Apoi, după ce s-a uitat sus, s-a apropiat foarte mult de bătrân.

- Îl cunoști bine pe maior? A întrebat liniștit.

„Îl cunosc de când eram copil”, a zâmbit bătrânul și a arătat. - Ai putea spune că sunt de felul lui, cu atât mai mult.

„Da”, clătină ofițerul din cap, „așa că îl cunoști bine”. De aceea ai aflat adresa, pentru că recent s-a mutat aici. Apropo, și eu îl cunosc bine - a adăugat el. - Am lucrat împreună. Este un om solid în care poți avea încredere.

Se auzi zgomotul unui lift, ofițerul era jenat și apoi, fără să adauge nimic sau să-și ia rămas bun, deschise ușa apartamentului de peste drum și intră. Bătrânul se sprijini de perete și începu să-și poarte din nou pălăria. Liftul trecu peste el. Pentru o secundă, a văzut o siluetă palidă, cu ochi mari și albaștri, care l-au privit brusc. A așteptat câteva clipe, apoi a decis și a început să urce din nou. Liftul se opri la etajul trei și tânărul pe care tocmai îl văzuse îl aștepta și deschise ușa.

- Intră, sugeră el. - Vin aici.

- Mulțumesc foarte mult, se plecă bătrânul. „Nu l-am luat pentru că nu suport lifturile”. Prefer să urc pe jos. Încet, ca la munte ”, a zâmbit și a adăugat.

„Vă va fi greu, mai sunt trei etaje”, a spus tânărul.

Fața lui era neobișnuit de palidă.

„Din fericire”, a început bătrânul, fluturând pălăria, „ai putea spune că am ajuns deja”.

- Vii la tovarășul inginer? Se întrebă celălalt, arătând spre ușa opusă. - Nu cred că îl poți găsi acasă. Ai chemat portarul jos? Întrebă el, coborând vocea.

Bătrânul clătină din cap de mai multe ori și zâmbi încurcat.

- Am pronunțat greșit ... Ar fi trebuit să spun că sunt aproape acolo. Mă duc la etajul patru.

Tânărul clipi și scoase repede o batistă. A început să-și șteargă mâinile nervos.

- La tovarășul maior? Sper să fie acasă. De obicei, ia masa la serviciu. Îl cunoști bine? Întrebă el, privindu-l întrebător. - Nu te-am mai întâlnit până acum.

- S-a mutat recent aici, spuse bătrânul. - Îl cunosc de când eram mic.

Tânărul a ezitat o clipă, i-a strivit batista în mână, a apăsat butonul liftului și a trimis-o în jos.

- Îi cunoști familia? A întrebat în șoaptă după ce s-a uitat de mai multe ori la etajele superioare.

„Ai putea spune că sunt genul lui”, a început bătrânul.

- Atunci ești din mediul rural, îl întrerupse tânărul. - Îl cunosc pe fratele său parafină. Mare original. Un luptător bătrân. Îl cunosc foarte bine.

Trebuie să fi vrut să spună altceva; așa că s-a apropiat de bătrân cu un zâmbet ușor misterios, dar a auzit pași pe scări și s-a întors repede spre ușă, căutându-și nervos cheile.

- A fost o plăcere să te cunosc, se înclină bătrânul și se ridică, sprijinindu-se de balustradă.

A întâlnit un cuplu și a salutat-o. Femeia avea părul tuns scurt, în ceva de genul unei uniforme de insignă. Bărbatul, mult mai tânăr decât ea, păși jenat, încercând să nu se uite la ea. Dar după ce l-au trecut, amândoi s-au oprit și s-au întors să vadă ce va face. Bătrânul se opri la ușă, scoase o batistă, își șterse fața, apoi își netezi reverele jachetei cu dosul mâinii. Era gata să sune, dar imediat s-a gândit la asta și s-a întors la scări cu un pas neobișnuit de rapid. S-a oprit câțiva pași în fața cuplului, care a fost surprins de zid și s-a închinat politicos în fața lor.

- Scuză-mă, ai putea să-mi spui ce oră este? A întrebat, întorcându-se spre femeie.

- Două. Doi și cinci, a spus ea.

- Mulțumiri. Îmi pare rău. Am o întâlnire la două.

Apoi a urcat rapid scările și a sunat mult timp. O tânără femeie cu machiaj strălucitor și fără gust i-a deschis-o.

- Îți sărut mâna, domnișoară, se plecă bătrânul. - Sper că nu am venit prea devreme sau prea târziu. Mi-am spus: doi, doi și cinci este cel mai bun moment.

„Prânz”, îi zâmbi femeia, arătând câțiva dinți de aur. - Te așteaptă la două sferturi, la două și jumătate.

„Atunci așteaptă, așteaptă”, a repetat bătrânul, gata să se întoarcă.

- Nu, intră, e mai tare aici. Apartament bogat, adăugă ea și zâmbi din nou.

„Știu, știu”, a confirmat bătrânul. - S-a mutat recent.

'Frontul, pe Kalya Rahovey, era departe de serviciu. Și nu a fost pentru el, pentru un maior MAI cu o slujbă atât de importantă. Era foarte mic. Nu exista pian. Nu exista nici măcar un radio.