O cheamă Elena Bilareva. S-a născut acum 34 de ani în orașul Gotse Delchev, dar acum locuiește în Elveția. Și acum, atenție! Elena este un statistician care scrie poezie! Surpriză, nu? În același timp, le scrie serios, a publicat deja 4 cărți de poezie. Ascultă cât de bine sună poeziile ei!

bilareva

Să fim conștienți

Nu ți-am promis altă lume,

că fiecare își cultivă lumile.

Merg încet, dar nu înapoi.

Îmi amintesc drumul de întoarcere. La fiecare metru.

Nu ți-am promis pace.

Nu am pace. Și nu o cer.

Acolo unde e vânt, este tot al meu.

Oriunde am încolțit, încă mai are sens.

Și cad în pumni. La mâini.

Și ei - fără milă de mine - sunt încă blânzi.

Pereții se rup cu o inimă

și din nou vieți sunt construite cu ea.

Deci - vii cu mine sau nu -

știi, nici nu urmăresc, nici nu conduc.

Nu ți-am promis aripi,

dar dacă vei cădea, îți voi împrumuta a mea.

Chinurile de vineri

O vineri singuratică și lungă

a decis să mă îmblânzească.

Iubire, amenințări, pasiuni, jurământuri.

Și apoi câteva defecte.

Și o vineri slabă, mediocru,

pentru care totul este un joc,

în cele din urmă și-a spălat mâinile,

a uitat totul și a adormit.

Voi putea să-mi amintesc

unde l-am cunoscut sau cum?

Un ulcior mă așteaptă în colț

ca tratament pentru întuneric.

Ca tratament pentru vineri,

a întins mâinile peste mine.

Și câte cuvinte, câte jurământuri

tăcut ieri.

O vineri singuratică și lungă.

M-a lăsat să-mi amintesc

iar eu să-l îmblânzesc.

Partea superioară este un acoperiș plat și înclinat:

o ploaie și cazi ca o pară.

Un loc singuratic este partea de sus, dar baltă

este un loc mai blestemat decât pământul.

Trec oameni importanți cu haine de ploaie -

cu cizmele prin baltă se murdăresc.

După ei vine paznicul credincios

… Și toată lumea încearcă să nu se murdărească.

Partea superioară este alunecoasă ca un acoperiș umed -

nu există nicio speranță de ancorare.

O baltă este situată sub fiecare vârf

și fiecare vârf din băltoacă este privit în jur.

Cum vreau

Îți amintești - când era copil,

lumea mirosea a dragoste și a scorțișoară.

Și a vrut să crești mai repede,

iar gândurile tale erau de un alb pur.

Iar adultul era un gigant,

iar grădinița era enervantă.

Îți amintești acel pelican?,

în visul tău care te-a atacat prădător?

Fiecare balustradă era înaltă,

larg - toate spațiile.

Visele tale continuau să zboare în fața ta,

fermecător prin impermanența sa.

Și astăzi se ascund în mijlocul fricii -

zmee străpunse, necolorate.

Te găsesc undeva sub ele -

numeri minutele. Și nu este timp ...

Fumul de țigară curge peste ele,

calea către undeva se șterge.

Și tu ești diferit și nu te-am recunoscut ...

Cum vreau să-ți dau un zmeu!

Nu cred că destinul tău este pe măsură, prietene.

După cum credeai, a ieșit de trei ori mai fierbinte.

Și sculptorul nu știa adânc în sufletul său,

că este personalizat pentru alții, nu pentru aceștia,

unde cu cinci munți pe spate merg încă în poziție verticală

și lasă lumea lor să ardă, ei cultivă cu grijă și blândețe

a doua lume. Cântă cântece în noroi - pe jar

iar în foc lasă o moleculă de tandrețe.

Nu cred că destinul tău este pe măsură, prietene -

a fost un proiect și o greșeală este acum o realitate.

Și camera bilă în ochii flatanților tăi

lasă urme în sufletul tău - și totul noroios.

Lasă-l - nu te ridica la acei pași tristi, prietene.

Cine îți spune ceva îi va plăti bani mai târziu.

Nu cred că destinul tău este pe măsură, prietene,

Dar cu o lume pe spate, nu este ușor nici măcar pentru Dumnezeu.

Ai cusut-o singur - doi sau trei metri de soartă ca soarele -

pictează-l cu cinci munți și tăciuni de amintiri.

De îndată ce Sculptorul te vede, doboară aceleași oale

și din aceeași lut să sculpteze un om după asemănarea ta.