atașament Atașamentul

Una dintre cele mai mari provocări pentru orice persoană este realizarea unui echilibru între dorințele lor conflictuale de independență (individualitate și libertate) și dorința de apropiere și acceptare de către oamenii care sunt importanți pentru ei.

Nevoia de apartenență este înrădăcinată în sistemul nostru atașament. Atașamentul este un sistem înnăscut care motivează bebelușul să caute intimitate cu îngrijitorul, mai ales în situații periculoase și nesigure.

Sistemul de atașament joacă un rol important în reglarea emoțiilor, permițând oamenilor să facă față evenimentelor anxioase. Atunci când indivizii (bebeluși, copii sau adulți) sunt amenințați sau respinși, sistemul de atașament este activat și declanșează eforturi pentru a atenua dezastrul și a restabili sentimentul de securitate. In raspuns figura atașamentului oferă confort și încredere, permițând astfel celor afectați să recâștige un sentiment de calm.

Sentimentul de calm, la rândul său, oferă încredere că o persoană este demnă de dragostea celorlalți și că oamenii importanți vor fi receptivi/de sprijin în momentele de nevoie. Acest sentiment de securitate este o sursă de reziliență în momentele dificile și un element constitutiv al sănătății mintale și al adaptării sociale. Oamenii siguri sunt percepuți ca fiind valoroși, atrăgători și speciali. Se simt înțelese, afirmate/acceptate de figurile lor de atașament.

Interacțiunile recurente cu figurile de atașament sunt formate mental ca strategii de gestionare a stresului „dacă-atunci”: „Dacă sunt alături de partenerul meu, atunci mă voi simți în siguranță”. Adică, chiar și simplul gând al figurii atașamentului, fără prezența sa fizică, poate face să te simți calm și în siguranță.

Dar când cifrele de atașament ale unei persoane nu sunt de încredere, el poate dezvolta nesiguranță cronică cu privire la relațiile sale strânse. Îndoielile cu privire la sprijinul oamenilor săi semnificativi pot provoca, de asemenea, îngrijorări cu privire la valoarea sa socială. Prin urmare, va lua diferite strategii pentru a face față amenințărilor și emoțiilor negative. Aceste stiluri (modele) incerte de comportament sunt cunoscute sub numele de „Evitarea atașamentului” și „Atașament anxios”.

Evitarea stilului presupune negarea nevoii de atașament, suprimarea gândurilor și emoțiilor legate de atașament. Oamenii care evită atașamentul nu cred în bunăvoința partenerilor lor și încearcă să mențină independența emoțională și distanța. Potrivit unui studiu, aproximativ una din patru persoane au un stil similar de atașament, în timp ce una din cinci prezintă un tip anxios de atașament.

Atașamentul anxios este asociat cu mai multe urcușuri și coborâșuri în relație, în timp ce evitarea este asociată cu un nivel general scăzut de satisfacție a relației. Persoanele cu atașamente anxioase își fac griji că partenerul lor nu va fi disponibil în momente de nevoie. Vor încerca cu încăpățânare să câștige încredere și dragoste de la ceilalți, în parte din cauza îndoielilor lor cu privire la propria lor valoare și demnitate. Teama lor de a fi respinși poate fi adesea un motiv puternic pentru utilizarea sexului ca modalitate importantă de a căuta intimitate și de a satisface nevoile nesatisfăcute de atașament (de exemplu, obținerea intimității, aprobării și încrederii). Un semn clasic al atașamentului anxios este amplitudinea imensă a sentimentelor pe care le trăiești. Persoanele cu acest tip de atașament petrec prea mult timp gândindu-se la ceea ce își dorește partenerul lor. Acest lucru poate trece cu ușurință de la un sentiment de atașament puternic la o dorință de independență.

Se consideră că interacțiunile timpurii de atașament modelează modelele de atașament pentru adulți. De exemplu, un adult încrezător care are o relație plină și sănătoasă cu partenerul său romantic se simte în siguranță și conectat. Pe de altă parte, separarea de un partener romantic poate provoca depresie în rândul persoanelor cu atașament anxios, deoarece anxietatea lor se referă în mod specific la separare și abandon. Cei care suferă de atacuri de panică au adesea un istoric de anxietate în copilărie. Atacurile de panică și frica de separare creează senzația că centrul confortului sau stabilității este îndepărtat brusc.

Din fericire, cercetările arată că sistemul de atașament al unei persoane, împreună cu sentimentul de securitate, pot fi schimbate în bine. De exemplu, un partener care acționează ca o figură de atașament de încredere poate reda un sentiment de siguranță și poate ajuta persoana să funcționeze mai calm. Terapia poate fi, de asemenea, de ajutor.