Ediție:

white

Autor: Janet Fitch

Titlu: Oleander alb

Traducător: Milena Ilieva

Anul traducerii: 2000

Limba sursă: engleză

Editura: Bard Publishing House Ltd.

Orașul editorului: Sofia

Anul emisiunii: 2000

Tipografie: „Polygraph” AD - Haskovo

Editor: Victoria Karaliycheva

Pe alte site-uri:

Cuprins

  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
  • 6
  • 7
  • 8
  • 9
  • 10
  • 11
  • 12
  • 13
  • 14
  • 15
  • 16
  • 17
  • 18
  • 19
  • 20
  • 21
  • 22
  • 23
  • 24
  • 25
  • 26
  • 27
  • 28
  • 29
  • 30
  • 31
  • 32

Într-o sâmbătă mohorâtă ne-am așezat în bucătărie cusând pungi de cristal din piele. Aceasta a fost o altă idee pentru Rena să câștige bani. Nikki a cântat demo-uri ale diferitelor trupe cu care a lucrat Werner, dar toate au sunat la fel - copii albi și slabi supărați și chitare fără control. Căuta o nouă trupă.

- Sună bine, ce zici? La naiba! Își înfipse degetul în ac și-l înfipse în gura ei întunecată, murdară de ruj. - Această cusut este o treabă putredă. Pentru ce ne ia ea, pentru niște nenorociți elfi?

În timp ce lucram, am fumat hașiș sub sticlă. Am lăsat fumul să umple micul pahar pe care Nikki îl luase din grădinile bavareze, soldatul lui Johnny Walker privindu-mă din peretele său cu susul în jos. Mi-am lipit buzele de jantă, am ridicat paharul la un capăt și mi-am luat fumul greu în plămâni. Yvonne nu a fumat pentru că era dăunătoare bebelușului.

- Ce conteaza? Spuse Nikki, făcându-și hașiș. - Nu este ca și cum l-ai ține.

Colțurile gurii ei se curbau în jos.

„Dacă crezi așa, nu vreau să mă duci la cursul viitoarei mame”, a spus Yvonne. - Astrid mă va lua.

Am tusit. Am încercat să joc rolul lui Butterfly din scena nașterii din Gone with the Wind.

„Toninko nu știe despre a avea copii diferiți”, dar nu am putut aduce falsetul. Mi-am amintit de Michael, el imitase întotdeauna Butterfly mai bine decât mine.

- Cel puțin ești pozitivă, spuse Yvonne.

- N-am nici măcar optsprezece ani.

"Nu contează, nu servesc alcool acolo", a spus Nikki, aruncând o pungă gata făcută într-un castron. A luat un altul pe măsură și gata de cusut.

Uimit, am decupat silueta fumului falnic cu instrumentul ascuțit. El s-a dăruit mai mult mie decât mamei mele. Aș putea tăia un corb, o pisică. Aș putea face o pisică cu trei incizii. Am tăiat un bebeluș cu o buclă pe frunte și l-am aruncat către Yvonne.

Ușa din spatele nostru se deschise trântit și camera era rece. Era Rena, care purta sub braț o minge de piele de căprioară verde închis.

„Georgi a vândut totul, l-a schimbat cu o lampă”, rânji ea mândră. - Ce spui, nu? Apoi privirea ei s-a oprit asupra mea în timp ce tăiam forme pe piele. - Ce, nu ești nebun? Mi-a scos pielea de cerb din mâini și m-a plesnit cu ceafă pe ceafă. - Ești idiot. Nu crezi că este ieftin? Apoi a observat silueta și s-a încruntat, cu buza ei inferioară ieșind în afara. A ridicat bucata de piele la lumină. - Nu este rau. - Aruncă-l înapoi spre mine. - Cred că va fi vândut. Faceți toate gențile așa. Vom beneficia de acest lucru.

Am dat din cap. Tot ce am putut face a fost vopsea, mâncare și hașișul pe care am fumat-o Nikki și cu mine. Colegiul dispăruse de mult de la orizont, ca o barcă într-o ceață deasă. Începusem să mă gândesc la viața mea ca la o serie de grafică a lui Kandinsky. În sine erau lipsite de sens, dar odată aranjate împreună, vor forma o compoziție rafinată. Cu Clare, am crezut că văd silueta viitorului meu în ele. Dar acum pierdusem prea multe piese. Reveniseră la starea lor inițială, o mână de ace de pin în iarbă, al căror sens rămânea un mister.

A intrat și Serghei, purtând o geantă; obrajii îi erau roz pe fața frumoasă, largă, non-californiană. Scoase din geantă două sticle de vodcă, băgă una în frigider, lăsă cealaltă pe chiuvetă și scoase două pahare verzi din dulap. Adulmecă aerul.

- Te-a invitat cineva? Spuse Rena, sărind să se așeze pe tejghea lângă chiuvetă și deșurubând capacul de vodcă. A turnat trei degete în fiecare pahar.

"O, fetele astea nu-l vor lăsa pe Serghei flămând", a spus el.

Deschise ușa cuptorului și aruncă o privire la vasul pe care îl pregăteam pentru Yvonne, o oală cu broccoli și brânză. Am vrut să o întăresc puțin pentru bebeluș. Mă privise cu neîncredere în timp ce amestecam produsele - niciodată nu-i trecuse prin minte că ar putea să gătească fără o cutie de instrucțiuni. Serghei nu se grăbea să-și îndepărteze fața de mirosul și căldura cuptorului.

Am tăiat un tigru pe o bucată de piele, amintindu-mi că Serghei era la fel ca Rena, doar cu o fațadă mai frumoasă. Frumos ca un cazac, cu sânge slav lăptos și ochi albaștri uzați, care captează fiecare mișcare. Profesie - hoț. Din când în când, Rena își vindea captura, o mulțime de canapele din piele, zeci de paltoane pentru femei, jucării de pluș din Singapore și aparate de bucătărie din Israel. În casa noastră a apărut ca o prezență sexuală constantă. A lăsat ușa de la baie deschisă în timp ce s-a bărbierit gol. A făcut o sută de flotări în fiecare dimineață, cu pielea albă lăptușoară, striată de vene albastre, și când a observat că este urmărit, a adăugat o palmă între suporturi pentru a se arăta. Avea umerii largi și talia subțire. Când Serghei era în cameră, nu știam ce să fac cu mâinile, gura.

M-am uitat peste masă la Yvonne: aplecându-mă peste mormanele de genți mici și tăieturi de piele, o înțepătură cu ac, răbdătoare ca o fată într-un basm. Celelalte fete își cuseau bucle pe rochiile de bal sau tricotau papuci pentru bebeluși. M-am simțit rău pentru că mi-am luat joc de ea înainte.

- Voi veni la curs cu tine, am spus. - Dacă crezi că pot ajuta în vreun fel.

A zâmbit fără să-și ridice privirea din punga pe care o coase. Nu-i plăcea să-și arate dinții cariați.

- Nu există pericol de suprasolicitare. Fac toată treaba. Tot ce trebuie să faceți este să țineți prosopul.

- Da, a fost, spuse Nicky. - Gang de mingi de plajă, umflate până la explozie. Foarte amuzant. Vei vedea singur.

Nikki a rupt o altă bucată de hașiș și a lipit-o pe ac. O aprinse și se uită la fumul care umplea paharul ca o fantomă într-o lampă. S-a îndepărtat și a tușit și mai rău decât mine.

- Și nu pentru mine, nu? Întrebă Serghei, arătând spre pahar.

- La dracu, Sergei, spuse Nicky. - Ne-ai cumpărat.?

Totuși, s-a îmbrăcat puțin și am încercat să-i ignor privirea, care era îndreptată direct spre mine, în timp ce se apleca pentru a-și lipi buzele de locul în care o apăsasem pe a mea. Cu toate acestea, am simțit că mi se aprinde fața.

Am mâncat cu toții, cu excepția Rena, care a fumat și a băut vodcă. De îndată ce a părăsit camera pentru o vreme, Serghei s-a aplecat peste masă, cu brațele sale largi și albe încrucișate în fața lui.

- Ei bine, când o să facem dragoste cu tine, fată?

- Hei, idiotule, spuse Nikki, arătând cu furca spre el. - Ce nu pot să-i spun Rena?

"În plus, Astrid are un iubit", a spus Yvonne. - Pictor. Locuiește în New York.

Îi povestisem despre Paul Trout. În sfârșit, îi ridicasem scrisorile de la Yellow Brick Road din Hollywood - scoasem un cuțit pe aceeași stradă pentru fata care credea că sunt Wendy. Nikki m-a dus acolo după școală, se întâlnise cu niște băieți care aveau nevoie de un cântăreț. M-am simțit rău că nu i-am scris, de multe ori m-am gândit să o fac, dar mi-a fost frică. Nu era foarte probabil să-și amintească de mine. În timp ce conduceam la Hollywood, m-am uitat neliniștit la scrisoarea cu cuvintele GREEN TROUT - LA CERERE. Speranța pe care o conținea. Ea însăși era deja o greșeală. M-am gândit la o melodie pe care Rena i-a plăcut să o cânte și am urât-o până la moarte - „Iubește-o pe cea cu care ești”. A fost melodia pe care viața mi-a forțat-o constant și totuși - iată-mă, și speranța mi-a zburat ca o pasăre în mână.

Magazinul era mic, chiar mai aglomerat decât casa Rena. Și benzi desenate peste tot. Nikki și cu mine ne-am cufundat la întâmplare pe rafturi. Unele dintre benzi desenate au fost amuzante, cum ar fi „Zippy the Warmer și Old Mr. Natural”. Alții erau întunecați și expresioniști - „Sam Spade îl întâlnește pe Mrno”. Erau rafturi întregi de reviste de amatori neterminate, pline de operele unor poeți incompetenți. Benzi desenate în japoneză, multe dintre ele - pornografie pură. Povești despre fete de carieră și supermodele pictate în stil pop. Un rozător evreu prins într-un coșmar paranoic cu cămăși negre. Au vândut de la benzi desenate standard până la povești pictate acasă, xerografiate și legate cu capse. În timp ce Nikki citea o poveste despre fete gangster, m-am apropiat de cabină, repetându-mi că nu va fi nimic pentru mine.

Un tânăr șchiopătând într-o cămașă de bowling roșu-visiniu mâzgălea ceva pe tejghea. Mâinile sale palide erau acoperite de tatuaje. Mi-am limpezit gâtul de mai multe ori până când a ridicat capul. Ochii îi erau amețiți de marijuana.

- Sunt prieten cu Paul Trout. Dacă mi-ar fi lăsat ceva?

A zâmbit oarecum timid și și-a frecat nasul cu dosul mâinii.

- S-a dus la New York, nu știi?

A început să sape sub tejghea și a scos două scrisori. Plicurile aveau atât de multe desene, încât adresa cărării Yellow Brick Road abia se vedea. Se citea în față: „Astrid Magnussen - la cerere”.

- Fără adresă de retur?

- Ei bine, se mișcă des. Nu te mira.

Am lăsat o scrisoare pentru Paul, ilustrând viața mea pe Ripple Street. Colectarea gunoiului, sufrageria Rena. Nu știam ce să mai fac. El a plecat.

Stăteam cu Nikki în cabina de colț a Sunset's Rock and Roll Dennis, în timp ce ea negocia cu băieții din trupă - două blonde înroșite și o brunetă super-activă - bateristul, eram sigur, fără să întreb. Mi-a fost frică să deschid scrisorile. În schimb, am schițat unii dintre clienți. Fetele care arătau ca niște barbari în jambierele lor negre, cu părul negru zbârcit, bârfeau despre mașini dietetice și porții duble de salate de ceapă. Pe de altă parte, doi rockeri vârstnici îmbrăcați în haine de piele cu cabaret decorativ au mâncat sandvișuri; unul vorbea la un telefon mobil. Arăta ca o prezentare de modă din diferite epoci - Mohawks, cozi de gâscă, breton lung, poliester și pantofi cu platformă înaltă.

- Nu voi plăti să cânt cu alte douăsprezece trupe. Nu esti prost? Spunea Nikki. - Ar trebui să te plătească, nu invers. L-am schițat pe basistul rus în timp ce el suge din culpă vârful jachetei din interior. Bruneta bătu nervos paharul cu cuțitul. - Joci dacă ești plătit. Și de unde ești, Fresno?

- Dar este ca Roxy, nu înțelegi? A spus blondul mai înalt. Se pare că el vorbea, cel care putea vorbi. Chitară solo. - Roxy. Ca în…

- Roxy, spuse celălalt blond.

Am adunat curajul de a deschide prima scrisoare și am tăiat plicul frumos cu cuțitul pliabil al mamei. Înăuntru se afla o serie de desene cu cerneală în stil de cerneală care nu puteau fi confundate cu ale altcuiva - lovituri îndrăznețe alb-negru: Paul mergând pe străzile solitare în stil comic; Paul stând într-o cafenea; vede pe stradă o fată blondă cu părul scurt și tăiat neuniform și o urmărește, dar se dovedește că a mărturisit. „O va mai vedea vreodată?” Era legenda de pe ultimul desen, așezat pe biroul său și peretele acoperit cu desene ale mele.

Al doilea plic conținea o poveste amuzantă despre evadarea din închisoare - trei băieți care își croiau drum prin ușile de oțel cu ajutorul puștilor uriașe - furând o mașină - pe pancarte scria „Plecarea din Los Angeles”; este noapte și se despart prin deșert. În desenul următor, există un semn ca un puzzle rupt pe care scrie St. Marx Place; dependenții de droguri unghiulare în negru trec printr-o intrare - 143; în depărtare puteți vedea Statuia Libertății purtând ochelari negri și citind un comic.

Am împăturit desenele și le-am pus înapoi în plic, decorat cu fulgere, stele și o fată pe un cal alb pe cer dintr-o carte de benzi desenate. Astrid Magnussen - la cerere. Numai dacă aș ști că va scrie!

Și acum era prea târziu. M-am uitat la Serghei, care stătea vizavi de mine la masa din bucătăria Rena. Cu greu i-a păsat de iubitul meu din New York. Nici măcar nu-i păsa de propriul iubit din camera alăturată. Era la fel ca una dintre pisicile albe ale Rena - mâncând, dormind și săvârșind adulter. De când îi văzusem pe canapea în noaptea aceea, el mă privise întotdeauna cu acel indiciu de zâmbet, de parcă am avea un secret în comun.

- Deci, ce mai face iubitul tău? El a intrebat. "Mare?" E mare?

- Este imens, Serghei. Nu ai auzit de el? Moby Dick.

Olivia îmi spusese despre bărbați precum Serghei. Bărbați duri cu vene albastre pe mâinile albe sculptate, ochi albaștri sub pleoape grele și o cruce subțire. Puteți fi de acord cu un astfel de om - un om care știe ce vrea. M-am uitat fix la broccoli și brânză de pe farfurie.

„Când te-ai săturat să aștepți”, a spus el, „hai să vorbim”.

- Și dacă nu te ridici? Am spus și fetele au râs.

„Fii atent doar să nu te îndrăgostești de Serghei”, a spus el, cu vocea mângâindu-se ca o mână între picioarele mele.

Ultima mea asistentă socială, doamna Luane Davis, era o femeie neagră de vârstă mijlocie, cu o bluză albă legată la gât și păr tăiat până la umeri. Am recunoscut-o imediat când am intrat în McDonald’s pe Sunset Boulevard după școală. Am comandat un hamburger, cartofi prăjiți și o mașină; pentru prima dată, țipetele copiilor de la locul de joacă concav plin de baloane nu m-au iritat. În noaptea precedentă, m-am dus cu Nikki la parcul de distracții, unde a cântat cu una dintre trupele lui Werner, numită Mraz. Purtam suportul pentru microfoane, ceea ce mă făcea parte din personalul de sprijin al grupului, așa că nu mi-au cerut legitimația. Nikki era singura care putea cânta. Avea o voce ronronantă și ironică și cânta ca și cum Anne Sexton citea poezie. Dar toți ceilalți țipau, nimeni nu putea să se joace, iar capul meu încă palpita de bătaie.

Asistentul social mi-a întins o grămadă de scrisori peste masă. Au avut un potențial atât de distructiv încât nici nu am vrut să-i ating. Doar uitându-se la ei și tremurând dezgustat - scrisul de mână al mamei, liniile strâmbe care străluceau prin plicurile albastre. O ștampilă acoperea poșta pentru șapte pagini și fiecare foaie cântărea mai mult de o noapte. Erau ca un zăcământ de alge maronii, emițându-și lumina verde pervertită, se putea pierde printre ei, se încurcă și se îneacă. Nu i-am mai scris de când a murit Claire.

Doamna Luane Davis își sorbi cafeaua neagră cu un îndulcitor special și vorbi încet, încercând să pronunțe clar cuvintele, având în vedere surzenia mea temporară.

- Ar trebui să-i scrii. Știi în ce situație se află. Nu este ușor pentru ea.

„Nu am închis-o acolo sus”, am spus, continuând să privesc literele de parcă ar fi fost nave de război portugheze în marea calmă.

Ea se încruntă. Ridurile încruntate se strecuraseră între sprâncene pe fete ca mine - fete care nu credeau că cineva le poate iubi, cel puțin - părinții lor periculoși.

"Nu pot să vă spun cât de puțini dintre copiii cărora sunt responsabil îi primesc scrisori de la părinți." Ar fi încântați de moarte dacă ar primi la fel de multe scrisori ca tine.

„Da, ei bine, sunt super norocos”, am mormăit, dar ascunzându-i ascultător în rucsac.

Mi-am terminat mâncarea, urmărindu-i pe copii sări de pe plasa elastică întinsă și căzând pe un băiețel - el nu-și putea elibera picioarele de baloane. Copiii au sărit și au sărit deasupra lui și au râs, iar el a țipat. Mama lui, care avea mai puțin de douăzeci de ani, era prea ocupată să vorbească cu prietenul ei ca să-l ajute. În cele din urmă a strigat la copii, dar nu s-a ridicat și nu a făcut nimic pentru a-și proteja fiul. Când s-a întors din nou către iubita lui, ochii noștri s-au întâlnit. Era Kiki Torres. Niciunul dintre noi nu a arătat că ne cunoaștem, doar ne-am ținut ochii unii pe alții puțin mai mult decât de obicei, apoi a continuat să vorbească cu prietena ei. Și am crezut că exact așa se uită prizonierii când se întâlnesc în afara închisorii.

Acasă, am găsit-o pe Yvonne stând în fața televizorului pe canapeaua verde, urmărind un talk show pentru adolescenți.

„Aceasta este mama”, mi-a spus ea, cu ochii pe ecran. „A renunțat la fiica ei când avea șaisprezece ani”. Acum se văd pentru prima dată. Lacrimi uriașe ale copiilor îi curgeau pe obraji.

Nu știam cum să suporte acest lucru - era fals ca o reclamă. Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la mama care adoptase și crescuse copilul - cât de mult o durea să se uite la fiica ei iubită în brațele unui necunoscut, în aplauzele publicului din studio. Cu toate acestea, știam că Yvonne își imagina să apară în viața bebelușului ei după douăzeci de ani - zveltă, încrezătoare, îmbrăcată într-un costum albastru, pantofi cu toc înalt și o coafură fără cusur, iar copilul ei mare o îmbrățișa și ierta tot. Și care au fost șansele ca acest lucru să se întâmple?

M-am așezat lângă Yvonne, am luat scrisorile de la mama și am deschis una.

Dragă Astrid,

De ce nu scrii? Nu poți crede că sunt responsabilă pentru sinuciderea Claire Richards. Această femeie s-a născut cu o supradoză în sânge. Ți-am spus când am văzut-o prima dată. Crede-mă, este mai bine acolo unde este acum. Pe de altă parte, sunt destul de viu. Vă scriu de la Ad Seg, izolatorul, ceva de genul unei închisori în închisoare. Iată ce mi-a mai rămas din lume: o celulă două la două pe care o împărtășesc cu Lunaria Irolo, o femeie la fel de nebună ca numele ei. În timpul zilei, corbii urlă incoerent și supărat, în imitația perfectă a blestemului. Desigur, nimic din ce cântă nu se va apropia de acest loc. Nu, rămânem complet singuri cu corbii noștri nedrepți, cu strigătele îndepărtate ale pescărușilor și cu sunetul portalului. Ecourile sale zgomotoase și zdrobitoare în această mare cameră goală ca o galerie subterană - un sunet care se rostogolește pe podelele de ciment către noi și ne îngenunchem în spatele gardului, în spatele ușilor cu fereastră și planificăm crima, planificăm răzbunarea. Se spune că eram pe cealaltă parte a gardului. Suntem chiar încătușați la dușuri. Și se descurcă bine.

Mi-a plăcut această idee - mama după gratii, în cătușe. Nu ar putea să mă rănească de acolo.

Dar n-am crezut-o nicio secundă. Odată, cu mult timp în urmă, îmi spusese că tăierea în bucăți în luptă în fiecare zi și aducerea înapoi în fiecare noapte a fost ideea de paradis a vikingilor. Masacru fără sfârșit, asta a fost. Nu te omoară niciodată dintr-o dată. Ca un vultur care se hrănește cu ficatul în timpul zilei și ficatul crește din nou noaptea, doar că este mai distractiv.