Bull Trend Trader

sărăcia

Sărăcia globală are nevoie de o nouă, după definiția industrială. Pragul de 1 dolar pe zi, cel mai des citat indicator al sărăciei, este acum un indicator învechit al timpului în care umplerea stomacului uman a fost echivalată în mod rezonabil cu nevoia de utilizare productivă a oamenilor din ferme, fabrici și șantiere.

Pragul privării din India, prima încercare a oricărei țări sărace de a defini sărăcia în era post-colonială, a intrat în vigoare în anii 1970, făcând obligatorie consumul de 2.250 de calorii pe zi. Prețul acestor calorii s-a dovedit a fi de 1 dolar, care a devenit rapid norma mondială. După multe modificări și actualizări, pragul global al sărăciei depășește acum 1,25 USD.

Antropologul Jason Hickel de la London School of Economics spune că ONU ar trebui să ridice ștacheta la 2,5 dolari mai echitabilă atunci când va adopta obiectivele de dezvoltare durabilă anul viitor.

Pentru a înțelege că acesta este un început bun, trebuie să luăm în considerare anul în care a fost calculat pragul sărăciei inițiale, care este 1985. Când s-a schimbat baza în 1993, pragul a fost ridicat la doar 1,08 dolari. Cu toate acestea, inflația mondială în această perioadă de 8 ani a fost mai aproape de 30% în loc de 8%.

Ultima măsurătoare de 1,25 USD pe zi se referă la prețurile din 2005 și continuă să contrazică bunul simț. Nu pare rezonabil ca costul alimentelor consumate de săraci să crească cu doar 25% în două decenii.

Un prag de sărăcie puțin mai realist, de 1,51 USD pe zi pentru țările asiatice, ar identifica alte 343 de milioane de oameni ca săraci. Inclusiv cei vulnerabili la scăderea pragului din cauza inflației prețurilor la alimente, a sănătății, a crizelor economice și a dezastrelor naturale, iar numărul săracilor din Asia va crește cu 1 miliard până la 1,7 miliarde.

Pentru o imagine mai precisă, totuși, politicienii trebuie să renunțe la măsurile artificiale ale lumii. O modalitate este să te gândești la ciclul de viață al unei familii tipice pentru a fi considerat „nu sărac” într-o anumită țară. În plus, după evitarea foametei, această gospodărie are nevoie de fonduri pentru a profita de oportunitățile economice. Trebuie să-și poată permite adăpost, educație pentru copii și să cumpere medicamente de bază, asigurări de securitate și boală și deces. Adăugarea valorii acestui ciclu de viață, după deducerea subvențiilor guvernamentale, va duce la o cifră pentru multe familii care nu se potrivește cu veniturile actuale. Adăugarea unor estimări naționale va genera un număr mai precis al săracilor din lume.

Un astfel de exercițiu ar fi o modestă încercare de a cuantifica ceea ce economistul Amartya Sen numește „dezafectare”, ducând la indicatori de prosperitate precum Indicele ONU pentru Dezvoltare Umană.

Cu toate acestea, este aproape imposibil să compilezi un coș de posibilități pentru a determina exact pe cei care nu le pot avea. Dacă, de exemplu, o croitoreasă din Bangladesh își trimite copiii la școală lucrând într-o companie textilă care va da faliment în orice moment, este greu de spus dacă această familie este sau nu săracă.

În cele din urmă, oricare ar fi evaluarea sărăciei, vor exista mai multe cerințe. Cu toate acestea, este timpul să eliminăm din perioada industrială punctul de vedere al faptului că toată lumea are suficient de mâncare și să aibă o imersiune Dickens în neputință și brutalitate în rândul celor care nu au pământ și nici capital.

Mai fundamental, conceptul de a putea cumpăra suficiente alimente pentru a supraviețui și a lucra este din ce în ce mai greu de susținut. Munca manuală repetitivă, care transformă alimentele în muncă și salariile în alimente, dispare sub presiunea tehnologiei.

Chiar și în societățile mai puțin bogate, oportunitățile pentru săraci sunt acum mai probabile în industriile în care lucrătorii trebuie să vorbească corect, sunt îmbrăcați în mod adecvat și capabili să se adapteze la mașini inteligente și să răspundă nevoilor pieței locale. Toate aceste abilități costă bani și, dacă nu le puteți permite, este un fel de sărăcie postindustrială.

Dacă părinții de astăzi nu pot reuși în lumea postindustrială, atunci copiii de mâine pot deveni cu ușurință servitori ai stăpânilor lor de roboți. Aceasta va fi deja o adevărată sărăcie a imaginației umane.