RESPIRĂ ÎN VARZĂ

respirație

Ceasul orașului bătea la ora douăsprezece la prânz. Bătrânul notar Veznaliev crăpă mulțumit cu degetele împletite și se ridică din spatele biroului greu.
La ușă s-a ciocnit cu unul dintre cursanți, un bărbat cu picioare lungi, cu o piele transparentă pe tâmplele umflate.
- Vrei să mă lași să te iau. începu el cu o voce răgușită.
- De la ora prânzului? Veznaliev zâmbi acru.
- Iarta-ma! Sunt aici de două zile și am vrut să te sun.
Veznaliev își feri privirea, dar simți un fior dureros de incertitudine.
- Sună-mă?
Ochii de pe fața disproporționată, cenușii, cu un luciu moale și pleoape subțiri și leneșe, păreau familiari. „Mărturisesc”, a gândit el puternic în piept, „ochii mei slăbesc și jocul de reflexii mă copleșește”.
- Numele meu este Garkov - tânărul și-a trecut vârful limbii pe buzele uscate.

Veznaliev îi simți obrajii furnicând.
Internul a făcut un pas înapoi. O umbră de teamă și rugăciune îi străbătu fața.
- Ce ai dori? Veznaliev nu se mișcă.
Tânărul ridică din umeri neputincios.

- Cum te simti? a întrebat chelnerul zâmbitor al hotelului.
- Ca o viespe într-o sticlă - a răspuns Veznaliev, posedat de dorințe și imagini memorabile.
Seara, în timp ce luau masa, fiica lui, palidă cu pupilele dilatate, a spus:
- L-am părăsit pe soțul meu.
- De ce?
- Nu stiu. Nu mai suport. obiceiurile, mirosul lui.
- El te respectă.
- Nu, el mă deține.

- Sunt soțul lui Spasia.
Bătrânul Garkov clătină din cap cu tristețe. Umezeala îi strălucea în ochi. Și-a mișcat buzele și a repetat numele soției sale.
- I. Eu tu. Am urât ”, a adăugat Veznaliev, plin de autocompătimire.
- De ce? Bătrânul îl privi cu uimire copilărească.