Wagner în Bayreuth este o viziune a propriului meu viitor, în timp ce Schopenhauer în calitate de educator este cea mai intimă poveste a mea, nașterea mea.
Friedrich Nietzsche, „Ecce homo”

boyko

Nașterea ca eliberare de noroiul cald al inexistenței, ca separare de sânul inepuizabil al Timpului. Nașterea ca o trezire a voinței împotriva „puterii oarbe a realului”, ca un exercițiu intelectual care dezvăluie subterfugiile, pliurile și confortul preexistenței netulburate. „Întâmplarea” subiectului în decalajul „intempestivului”.

Astfel omul creat de sine cu seriozitate răbdătoare se distinge de „epoca” cu care s-a găsit accidental împletit.

Ostilitatea sa este îndreptată tocmai împotriva a ceea ce este cu adevărat în el, dar, de fapt, el nu este el însuși, și anume, împotriva acumulării haotice impure a tot ceea ce nu va fi niciodată supus amestecului și unirii, împotriva lipirii greșite a timpului cu cel intempestiv. („Schopenhauer ca educator”).

Asceza stoică, inversată ca o curățare de stigmele invizibile ale puterii și „realității”. Nietzsche expune falsa raționalitate a civilizației moderne, o raționalitate fără sens și profunzime, simulată de optimism progresiv al turmei și reprodusă de instanțele „educației moderne”, „sentimentului istoric” și „opiniei publice”. Subiectul lui Nietzsche este plasat ca „celălalt” al ordinii stabile a lumii țesute de legile hegeliene, căscând ca o deschidere prin care curge lungimea proastă a „procesului obiectiv” pentru a evidenția monumentalitatea atemporală a geniului.

Cu „Reflecții intempestive” începe demistificarea de către Nietzsche a practicilor disciplinare imprimate corpului privat. Strategia de purificare/depășire a omului este instrumentalizată ca o analiză critică a aparențelor care separă Sinele de extazul dionisian al ființei. Astfel, abordarea genealogică a moralității se naște din tehnicile autoeducaționale, exercitând corpul în ireconciliabilitate cu rețeaua de relații de putere care îl pătrund din interior.

Cu toate acestea, distilarea completă a omului înseamnă lichidarea omului ca atare. În Reflecții, combinația problematică de „curățare” și „depășire” transformă rapid cifrele discursului. „Schimbarea la față” este descrisă ca „scara pe care ai urcat la tine însuți”, uneori ca „dezvoltarea superioară a omului în om”, uneori ca o inițiere misterioasă în superpersonal prin „convingere tragică”. Astfel devenirea Sinelui se dovedește inevitabil duplicată cu dispariția sa repetată. O nouă figură apare pentru a înăbuși anxietatea, și anume cultura, înțeleasă ca o „comunitate puternică”, capabilă să medieze între indivizi și geniu în numele scopului final al fuziunii liturgice în elementul metafizic al destinului comun. Astfel, cultura se confruntă cu limita sa, încărcată brusc de sens, își pierde inocența fără scop și trebuie să rupă cu viața de zi cu zi a târgului pe care se baza. Dar pasul este mortal, ezitarea dureroasă după dezamăgirea tragică a lui Wagner și teatrul Nietzschean din Bayreuth dă spatele comunităților ideale, iar cultura devine din nou ceea ce știm cu toții.

Și astăzi trăim în umbra aceleiași civilizații a succesului, democrației și trândăviei, în care nou-născutul lui Nietzsche se echilibrează la limita dintre râs și suferință, între rațiune și nebunie, înconjurat de lipsa de adăpost totală a actualității sale. Numai „seriozitatea sacră”, autodisciplina sârguincioasă cu care își menține diferența față de cocktailul obraznic al „culturii”, îl împiedică să se împrăștie în neant. Voința de interpretare radicală, efortul constant de a depăși realitatea insurmontabilă, este cheia eternității sale fragile. Și o șansă. Pentru că „faptul este întotdeauna prost”.

Friedrich Nietzsche, „Reflecții intempestive”, pr. Haritina Kostova-Dobreva, IM „Sf. Kliment Ohridski”, Sofia, 1993.