Ce este bătrânețea? O iarnă grea și lungă pentru care trebuie să ne pregătim devreme sau o primăvară mult așteptată, un preludiu al vieții reale a unei veri bogate și însorite, când nimeni nu este privat de cum este viața în Dumnezeu.?

viață

Poate că este prea devreme să ne gândim la bătrânețe, sau poate am întârziat? Un lucru este sigur: oricât de sănătos am trăi, oricât am încerca să oprim timpul, nu ne vom simți când vom îmbătrâni: puterea noastră, vederea, auzul nostru se vor slăbi. Vom putea face din ce în ce mai puțin și ne va costa din ce în ce mai mult efort, perimetrul nostru de activități, locurile de cunoștințe și obiectivele vor deveni din ce în ce mai restrânse. Avem de ales doar să mormăim sau să ne împăcăm, să acceptăm bătrânețea ca pe o tragedie sau cu recunoștință.

Dacă o persoană se străduiește să trăiască în abstinență, castă, dacă se străduiește pentru virtuțile creștine, atunci bătrânețea va fi cel mai binecuvântat moment pentru el. Acesta este momentul în care omul realizează în sfârșit o înțelegere a vieții și a scopului său, atinge liniștea sufletească și pasiunea, momentul în care dorințele se potoli și omul își vede calea pământească ca un șir de suferință și îngrijire care se încheie. Acesta este momentul în care suntem suficient de conștienți de noi înșine pentru a nu mai privi în ochii și cuvintele altora, când înțelegem nu numai cu mintea noastră, ci cu întreaga noastră ființă, că suntem așa cum ne vede Dumnezeu.

Îngustarea perimetrului nostru poate fi văzută ca o restricție violentă din cauza infirmității noastre fizice, dar poate fi, de asemenea, un proces intern natural de maturare spirituală în care ochii devin din ce în ce mai puțin sete de noi pământuri, fețe noi, vederi minunate necunoscute; numai urechile noastre obosite se pot îndepărta de zgomotele puternice și de zgomotul uman și pot tânji după tăcere; mâinile în sine se pot sătura să facă și să atingă o mie de lucruri și să fie complet mulțumiți dacă avem puterea să ținem o carte și să ne încrucișăm. Sau citirea cărților ne poate părea inutilă și un singur crossover poate fi suficient?

În tinerețea noastră, de regulă, citeam mult mai greu, cu o oarecare foame frenetică de a înghiți tot ce era scris, de a ști totul. De-a lungul timpului, ne maturizăm din ce în ce mai mult pentru Solomon: o mare înțelepciune - o mare suferință, iar cel care acumulează cunoștințe, acumulează tristețe. (Eclesiastul 1:18) Ne dăm seama că nu trebuie să știm totul, ci doar ce avem nevoie pentru a ne trăi din plin viața, acea cunoaștere care nu a fost experimentată, care nu a trecut prin inima noastră, prin mintea noastră, și nu a devenit parte a personalității noastre este doar o povară, o șa pe care o purtăm pe spate „pentru orice eventualitate”, cum ar fi să strălucim cu cultura noastră bogată, să rezolvăm un cuvânt încrucișat sau să participăm la un joc TV.

Cred că, cu cât viața interioară a unei persoane este mai intensă, cu atât este mai puțin interesată de exterior, cu cât conversația pe care o purtăm în sufletul nostru cu Dumnezeu este mai dinamică, cu atât vom fi seduși de comunicarea fără sens.

Picioarele în sine ar putea să nu mai dorească să călătorească în jurul lumii, să viziteze diferite țări, dorințele lor de a fi reduse la altare ortodoxe. Și atunci acest lucru ne poate părea de prisos, să ne maturizăm pentru gândul că ceea ce îi face sfinți sfinți este Hristos și urmașii Săi, iar cu Hristos și sfinții Săi putem vorbi peste tot: în biserica din cartier și lângă iconostasul nostru de acasă.

Nu este bătrânețea o închidere naturală pentru lume? Mai întâi în spatele „zidurilor mănăstirii” din cartierul în care trăim, apoi în „Chilia” unei camere și, în cele din urmă, într-un pat cu o lampă aprinsă deasupra. Odată cu bătrânețea, lumea vizibilă se închide pentru credincioși și lumea spirituală se deschide. Ochii noștri slăbesc pentru frumusețile acestei lumi, dar deschise pentru invizibil.

Când suntem tineri, privim, nu vedem, călătorim, nu ne bucurăm, avem multe, dar vrem mai mult. Pe vremuri devenim recunoscători pentru cel mai mic ajutor și pentru cea mai mică atenție, pentru fiecare zi în care ochii noștri sunt deschiși pentru a ne bucura de soare, pentru păsările de pe margine, pentru un telefon, pentru un minut fără durere ...

Indiferent cât de mult ne străduim ca creștini să dobândim smerenie în timp ce suntem tineri și puternici, ne comportăm de parcă totul ar depinde de noi. Ne place să reușim, să câștigăm și știm că fără Dumnezeu nu putem face nimic și nu suntem nimic, că „nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine, dar dacă trăim, trăim pentru Domnul” (Rom. 14: 7) ., 8).

Considerăm că este natural ca toată lumea să fie fericită pentru noi, ca toată lumea să ne admire, să ne respecte, să aibă nevoie de noi. Vine însă bătrânețea și nimeni nu mai vrea să vorbească cu noi, nimeni nu este interesat de sfaturile noastre, de părerea noastră, sunt iritați de lenea noastră, ne găsesc enervanți și inutili. Devenim din ce în ce mai dependenți de îngrijirea tinerilor. Indiferent dacă ne place sau nu, la bătrânețe cu toții ne smerim inevitabil și ne dăm seama din ce în ce mai mult că suntem cu adevărat valoroși doar pentru Domnul, că numai El ne poate iubi în ciuda trupurilor noastre slabe bolnave, a frumuseții ofilite sau a prostiei senile.

Prin îngustarea capacităților corpului, sufletul este eliberat. Nu erau asceții liberi să-și petreacă viața înlănțuiți de un stâlp, să se construiască într-o închisoare voluntară, într-o mică peșteră sau celulă? Nu sunt aceia care au ales doar ceea ce este necesar (cf. Luca 10:42) cu adevărat liberi și noi, oricât de mari ar fi celulele noastre, suntem captivi ai patimilor noastre? Cine este liber și cine nu? Libertatea se măsoară în metri pătrați?

Incontinența este o altă achiziție a bătrâneții. Incontinența oferă libertate interioară și forță. Atunci se înțelege clar că nu are nimic, nimic nu îi aparține, că în orice moment Dumnezeu își poate cere sufletul. Apoi, doar credința rămâne și oarecum ajunge natural la convingerea: „Domnul este lumina mea și mântuirea mea; de cine o să mă tem Domnul este cetatea vieții mele, de care mă voi teme ”(Ps. 26: 1).

Poate să-și spună rugăciunile toată viața, să meargă la biserică și să nu înțeleagă niciodată ce este rugăciunea până când nu se află într-o situație în care își dă seama că nu se poate spera la nimic sau la nimeni, nici măcar pe sine, ci doar dragostea Domnului.
Bătrânețea este doar o astfel de situație.

Credinciosul este liniștit și bucuros în orice perioadă a vieții sale, în orice circumstanță și această bucurie și pace provin din apropierea Domnului, din comuniunea cu El. Și la bătrânețe Dumnezeu ne este deosebit de aproape, pentru că îngrijorările care ne distrag atenția și obligațiile noastre față de oameni se diminuează, ne deschidem ușile Domnului din ce în ce mai des și vorbim cu El din ce în ce mai mult.

Dacă mă întreb ce mă sperie la bătrânețe, răspund: nu este ceva care mă înspăimântă la bătrânețe, ci bătrânețea cuiva. Mă înspăimântă bătrânețea celor care sunt în război cu semenii lor, cu „tinerețea de azi”, cu rudele lor, cu Statul, bătrânețea celor care se plâng pentru totdeauna, a celor care și-au pierdut sensul vieții., a celor care se regreta, a celor care sunt singuri și abandonați și resping prezentul, a celor care își trăiesc viața fără credință în eternitatea viitorului lor ...

Dar nu orice bătrânețe este așa.

Bătrânețea nu este ceva care ne lovește brusc din afară. Bătrânețea mea voi fi eu în 30-40 de ani, va fi rezultatul alegerilor mele, va reflecta viziunea mea asupra lumii, credința mea, speranța mea, dragostea pe care am dobândit-o în lucrările mele spirituale, va include activitățile mele preferate, oamenii mei preferați, obiectivele mele preferate ... Bătrânețea mea voi fi eu și Dumnezeul meu, care nici măcar atunci nu mă va abandona și poate mai des va sta cu mine să vorbească. Dacă voi fi o companie bună pentru mine și pentru Dumnezeu, atunci depinde de modul în care voi trăi astăzi.