- Vrei să râzi?

william

Nu se simțea bine, era singur în clasa goală, toți băieții plecaseră acasă, Dan Seed, James Mississippi, Dick Corcoran și ceilalți mergeau acum de-a lungul șinelor Liniei Pacificului de Sud, râzând și jucându-se, și a fost închis aici. Amețit de ordinea nebună a domnișoarei Wisig.

Buzele crude, tremurul, privirea, melancolia jalnică.

- Dar nu este amuzant pentru mine.

Cât de ciudat era totul, întreaga lume, cât de ciudate s-au dovedit lucrurile.

Tensiunea crescândă, rigiditatea ei, mișcările nervoase ale corpului și brațelor, frigul pe care îl radia, dezgustul din sângele lui.

- Dar de ce să râzi?

De ce? Totul era în neregulă, totul era crud și urât, prins, prins, conștiință, lipsit de sens, irelevant.

- Pentru edificare. A râs în clasă, iar acum, ca pedeapsă, vei râde o oră singur, complet singur. Grăbește-te, au trecut patru minute.

Era dezgustător, nu era nimic amuzant să-l reții după școală și să-i porunci să râdă. Toată această idee a fost o nebunie. La ce să râzi? Nu se poate râde așa. Trebuie să existe ceva amuzant, amuzant, comic. Era atât de ciudat comportamentul ei, felul în care îl privea, viclenia subtilă, totul îl speria. Ce ai vrut de la el? Mirosul familiar al școlii, produsul de curățat parchet, pulberea de cretă, mirosul gândului elevilor împrăștiați prin casele lor; singurătate, tristețe.

- Îmi pare rău că am râs în clasă.

Floarea înclină capul jenat. Îi părea rău, nu blufa, chiar îi părea rău, dar nu pentru el însuși, ci pentru ea. Era tânără, a înlocuit-o pe profesorul obișnuit, era tristă, îndepărtată și de neînțeles, el venea cu ea în fiecare dimineață și el râdea, era atât de amuzant - ceva ce spusese ea, cum o spusese, cum se uita la ea tot cum s-a mișcat. Deodată a izbucnit în râs și ea s-a întors spre el, i-a întâlnit privirea și pentru o clipă ceva invizibil a părut să-i unească, apoi furia, ura i-au fulgerat în ochi. - Vei rămâne după curs! Nu voia să râdă, pur și simplu s-a întâmplat, chiar îi părea rău, rușinat de ceea ce făcea, la naiba!

- Timpul se scurge. Începe să râzi.

Îi întorsese spatele, ștergând cuvintele de pe tablă Africa, piramidele, sfinxul, Nilul și ani 1865, 1914. Deși avea spatele la el, încă exista o tensiune în clasă, sporită de gol, mărită ca o lupă, purificată și clarificată; conștiința lui și conștiința ei, durerile lor, ciocnirea dintre ei - de ce? Voia să fie prietenos; dimineața, când ea a intrat în clasă, el a vrut să fie prietenos; simțise imediat cât de ciudat, dus, de ce râsese? De ce nu mergea totul bine? De ce o rănise exact, de vreme ce dorise să-i fie prieten de la început?

- Nu vreau să râd.

În vocea lui era o încăpățânare și, în același timp, se auzea un scâncet, un scâncet rușinos. Cu ce ​​drept încerca să distrugă un lucru inocent? Nu voia să fie crud; de ce nu a putut să o înțeleagă? Începuse să-i urască prostia, voința ei severă și încăpățânată. Nu ar râde dacă ar decide să-l cheme pe domnul Gaswell să-l biciuiască, dar el nu ar mai râde. Aceasta a fost o greșeală. Nu râsese intenționat, atunci plângea; nu o făcuse intenționat. Avea să îndure biciile, cum durea, dar nu era așa. Altă dată când fusese biciuit pe fund, știa diferența.

Ei bine, lasă-i să-l biciuiască, era gata. Adevărat, biciile au durut, durerea nu a dispărut zile întregi, a simțit-o când și-a amintit, dar totuși, lăsați-l pe domnul Gaswell să vină și să-l facă să se întindă pe burtă - nu ar râde de nimic în lume.

Ea s-a așezat la birou, privindu-l, privind uimită și uluită de izbucnire, iar mila i-a crescut din nou în piept, păcat care i-a amețit capul și i-a supărat stomacul, de ce se chinuia atât de mult pentru un deputat obișnuit, un un profesor care i-a plăcut cu adevărat, nu un profesor bătrân și urât, ci o fetiță drăguță care venise speriată de la început?

- Vă rog să râdeți.

În cele din urmă, a reușit să se forțeze, deși rigid de rușine și dezgust. Îi era frică să o privească în ochi, așa că s-a întors spre ceasul de pe perete și a încercat să râdă în continuare; era o adevărată nebunie să ceri unui băiat să râdă o oră așa, să-l implori să râdă fără niciun motiv. Dar o va face, s-ar putea să nu dureze o oră, dar va încerca, cel puțin va încerca. Vocea lui era ciudată, trădând nesinceritatea râsului, dar după o vreme a devenit cu adevărat amuzantă, comică și asta l-a făcut fericit, acum putea râde real; a râs cu râsul obișnuit, cu toată gâtul, cu toată puterea; a râs de râsul său nesincer și de rușinea a zburat, pentru că râsul acela nu a fost nesincer, ci real, clasa goală a răsunat și totul a arătat bine, totul a fost minunat și au trecut două minute întregi.

A auzit-o pe tânăra abia suprimându-și suspinele și dintr-o dată totul s-a prăbușit, a plâns, sincer și necontrolat, plângând ca un prunc, plângând de parcă s-ar fi întâmplat ceva ireparabil; și-a așezat capul pe birou, cu pieptul ridicându-se și ridicându-se rapid, dacă a fost întotdeauna așa, nu a vrut să trăiască, a preferat să fie mort.

Nu știa de cât timp plângea, dar deodată și-a dat seama că nu mai plânge, nici nu râde, și că în cameră era o liniște deplină. Nu se simțise niciodată mai rușinat în viața lui. Îi era frică să ridice privirea și să-și privească profesorul. A fost dezgustător.

Vocea era calmă, liniștită, solemnă, cum putea să o privească din nou?

El a ridicat capul. Ochii ei erau uscați, fața ei scânteia frumos și strălucitor.

- Șterge-ți ochii, te rog. Ai o batistă?

Șterse lacrimile și își suflă nasul. Ce urâciune a domnit pe pământ. Cât de mohorât și deprimant era.

- Câți ani ai, Ben?

- Ce vrei să devii? Adică ca.