Pentru dreptul avocatului oficial/reprezentantului special de a refuza reprezentarea într-un caz

Autor: Adv. Dr. Daniela Simeonova-Korudzhieva

Conform legii, în prezent pot exista două persoane juridice în procedurile civile, altele decât un reprezentant autorizat-avocat - un avocat oficial numit pentru a oferi asistență juridică unei persoane defavorizate material și un reprezentant special - un avocat, care este numit atunci când inculpatul nu este găsit și, prin urmare, nu poate participa la cauză [1].

Poate un avocat să refuze să participe la un caz în care a fost numit avocat oficial sau reprezentant special? În ambele cazuri, avocatul este numit în temeiul Legii privind asistența juridică - adică. trebuie să fie un avocat înscris în registrul avocaților care au fost de acord să acorde asistență juridică. TR 6/2012 al Curții Supreme de Casație presupune în mod explicit că un reprezentant special al țării poate fi doar avocat, conform art. 32 Cod procedură civilă. Este evident că, fie ca avocat oficial, fie ca reprezentant special, persoana trebuie să aibă invariabil statutul de avocat [2].

dreptul

Foto: wikipedia.org. Ilustrația unui avocat francez de la începutul secolului XX.

Într-adevăr, numirea sa este în conformitate cu PPA, dar există o lege specială cu privire la regulile de numire în comparație cu Legea cu privire la advocacy? De exemplu, în TR № 4/2010 al Curții administrative supreme a Curții Supreme de Casație se acceptă: Procedura reglementată în PPA - pentru acordarea asistenței juridice, numirea unui avocat și numirea acestuia, controlul și verificarea muncii prestate, stabilirea onorariului specific, a altor costuri și a plății acestora, nu are analog în nicio altă legislație și este obligatorie. atât cauzele penale, cât și cele civile și administrative. În acest sens, PPA este o lege generală.„Adică. PPA este o lege generală, întrucât prescrie procedura generală pentru numirea unui avocat. În acest sens, LA este specială în raport cu PPA și ar trebui să se aplice regula Lex specialis derogat legi generali.

De asemenea, atunci când există ambiguitate sau incompletitudine și întrucât nu poate exista un decalaj juridic, ar trebui aplicată Legea specială privind avocatura, care reglementează în mod explicit cazurile în care avocatul poate refuza apărarea/cauza. Nu există niciun motiv pentru care motivele aplicabile unui avocat autorizat pe bază contractuală să nu se aplice unui avocat numit din oficiu. Adică avocatul poate refuza atunci când este autorizat în mod explicit și personal de către persoană din anumite motive, dar nu și atunci când nu este numit în mod explicit și personal din cauza calităților, experienței și specializării sale, de exemplu, ci pe principiul selectării aleatorii de către un barou consiliului (cel mai adesea pe o listă de așteptare pentru distribuire) de a nu-și putea invoca dreptul dat de Legea cu privire la avocatură de a refuza în prezența temeiurilor relevante prevăzute de lege.

Un alt argument poate fi găsit în urmărirea dezvoltării istorice a unei instituții juridice, deoarece dezvoltarea istorică a institutului poate oferi argumente pentru a clarifica problema [3].

Din „Reguli pentru avocați”, compus de M. Mollo, N.K. Nikov, Sofia 1998; Prima ediție în franceză 1842, ediția Consiliului Suprem al Baroului, Bar Review, vol. 5/2014

În „Reguli pentru avocați”, compus de M. Mollo, N.K. Nikov, Sofia 1998; Prima ediție în franceză 1842, ediția Consiliului Suprem al Baroului, Bar Review, vol. 5/2014, pct. 40 prevede: „Titlul avocatului este gratuit: acesta poate, fără nicio explicație a motivelor, să se retragă din cazul care i-a fost încredințat. Această regulă de bază a existat întotdeauna. "

În Legea cu privire la avocatură abrogată (din 1991), art. 14 se presupune că avocatul nu are dreptul să refuze apărarea întreprinsă decât din motive valabile, fiind plătit pentru munca depusă până la refuz. Dacă avocatul renunță la apărare din motive neîntemeiate, remunerația plătită este returnată clientului. Norme similare sunt cuprinse în art. 35, alin. 1, 2 și 3 din ZA curent.

La alin. 1, art. 43 din actuala lege privind advocacy, s-a stabilit că avocatul nu poate prelua un loc de muncă pentru a cărui implementare îl cunoaște sau a fost obligat să știe că nu are cunoștințele și pregătirea necesare. Se știe că poate fi implicată și răspunderea avocatului. Ei bine, în cazul în care avocatului i se atribuie un caz oficial într-un domeniu juridic, pe care îl știe subiectiv că nu are suficientă experiență și competență, s-a opus numirii sale, argumentând acest argument, iar autoritatea numitoare nu ar trebui să o ia în considerare, dar l-a numit, obligându-l să facă treaba juridică. Se pune întrebarea cu privire la cine ar trebui să fie responsabil pentru orice daune care ar fi putut apărea.

Conform art. 26 din Codul deontologic al avocatului, avocatul nu poate lua un loc de muncă pentru care nu are competența necesară, ba chiar să ajute la găsirea unui alt avocat competent în domeniu.

Pe de o parte, avem dispoziții explicite și obligatorii pentru avocați atât în ​​ZA, cât și în ESA, pe de altă parte, avem cerința ca protecția oficială și reprezentarea specială să fie efectuate numai de un avocat, este posibil în acest caz să refuzăm dreptul la o judecată subiectivă, obligatoriu pentru fiecare avocat, indiferent dacă se ocupă de un anumit caz. Pe ce? Mai mult, LPP nu exclude deloc aceste norme, iar legea însăși reglementează (deși nu destul de clar) posibilitatea de a obiecta la numire și de a autoriza din nou un coleg (Art. 26 alin. 2 și 3 LPP).

A accepta contrariul înseamnă a ignora principiile de bază ale advocacy-ului. O astfel de reglementare seamănă puternic cu cea reglementată de Decretul cu privire la barou și Ordonanța 3 privind punerea în aplicare a decretului cu privire la barou [4] (promulgat, SG nr. 1/1978) și de regulile și principiile statului totalitar. Conform acestui regulament, secretarul baroului determină avocatul, remunerația acestuia etc., dar chiar și atunci secretarul face repartizarea [5] în funcție de pregătirea, calificarea și angajarea acestora pentru a oferi asistență juridică de calitate, și nu accidental. și fără dreptul de a refuza, ceea ce, în unele cazuri, ar duce la acordarea de asistență juridică de calitate slabă.

În concluzie, credem că regulile Legii speciale privind avocatura, care reglementează în mod explicit cazurile în care un avocat poate refuza apărarea/cauza, ar trebui să se aplice dreptului de refuz al avocaților oficiali/reprezentanților speciali. Nu există niciun motiv pentru care motivele valabile pentru un avocat autorizat pe bază contractuală nu ar trebui să se aplice unui avocat numit din oficiu, mai ales că acestea stau la baza, în esența profesiei de avocat. Tendința către obligație, sancțiuni etc. este caracteristică altui și trecutului timp și este în contradicție cu profesia de avocat independentă și liberă inițial. Aceste principii și caracteristici esențiale nu pot fi excluse nici măcar atunci când avocatul oferă asistență juridică gratuită sau acționează ca avocat oficial sau reprezentant special. Dacă legiuitorul vizează ceva diferit, este oportun să se ia în considerare o astfel de legislație, care ar crea o poziție specială a statului cu funcția de muncă de a oferi asistență juridică de către avocați calificați. Dar când acest lucru poate fi realizat doar de un avocat, toate regulile și principiile de bază stabilite pentru profesia de avocat sunt relevante.

[1] Conform art. 47 alin. 6 din Codul de procedură civilă, instanța ar trebui să numească un reprezentant special al pârâtului pe cheltuiala reclamantului după stabilirea regularității serviciului conform procedurii prevăzute la art. 47 alin. 1 - 5 din Codul de procedură civilă, precum și în cazul art. 48 alin. 2 din Codul de procedură civilă - în cazurile în care inculpatul nu are o adresă permanentă sau actuală în Bulgaria și o notificare a cazului a fost publicată în Monitorul de Stat. Numirea unui reprezentant special este o condiție pentru continuarea examinării cauzei, în caz contrar, decizia va fi supusă anulării (articolul 303, paragraful 1, punctul 5 din Codul de procedură civilă [1]). Adică prin desemnarea unui reprezentant special, legea creează condițiile pentru continuarea procesului și adoptarea unui act judiciar stabil, care altfel nu ar fi posibil.

Adesea obiecțiile sunt că conform art. 47, alin. 6 din Codul de procedură civilă, costurile pentru reprezentantul special sunt pe cheltuiala reclamantului, de fapt este vorba de remunerația reprezentantului special numit în temeiul PPA și este aproape de așteptat ca ceea ce este absurd. Este evident că nu există nicio modalitate ca vreun avocat, deoarece acesta este înregistrat în registrul avocaților care acordă asistență juridică, să lucreze gratuit, fiecare lucrare ar trebui plătită. Nu există nicio modalitate, deoarece nu există niciun motiv pentru care cheltuielile unei cauze civile să fie plătite de stat prin bugetul instanței și, în cele din urmă, reclamantul este partea care are un interes în procesul său, nefiind blocată de un pârât nedetectabil. .

Dar aici subiectul nu este despre remunerația reprezentantului special, ci despre dreptul avocatului de a refuza să participe la un caz în care a fost numit avocat oficial sau reprezentant special.

[2] Deci în TR 6/2012 a Curții Supreme de Casație. Luând în considerare modul în care se determină cuantumul remunerației unui reprezentant special al cheltuielilor reclamantului (art. 47 alin. 6 și art. 48 alin. 2 CPC), CSC acceptă că întrucât un reprezentant special al părții în temeiul ordinului în cauză nu poate fi decât avocat, conform art. 32 din Codul de procedură civilă, acesta și cuantumul remunerației datorate de reclamant ar trebui să fie stabilite de instanță cu actul pentru numirea sa, întrucât această sumă va respecta cele indicate la art. 36, alin. 1 FOR, referitor la Ordonanța № 1/2004, pentru a stabili remunerația minimă pentru tipul de activitate procedurală. Nu există nici un obstacol, în caz de complexitate de fapt și de drept a cauzei, ca instanța să stabilească o sumă mai mare a remunerației, întrucât numai aceasta este organul la discreția sa atât evaluarea numirii reprezentantului special, cât și a fostului control din oficiu pentru proceduri judiciare legale și corecte.

[3] Desigur, o revizuire istorică detaliată a regulamentului presupune un studiu aprofundat al tuturor actelor normative anterioare asupra Baroului - Legea avocaților din 22.XI.1888, Legea avocaților din 24.VII.1925, Legea privind Avocați din 6 octombrie 1947, Decretul privind baroul din 1952, Decretul baroului din 1976, Legea baroului, adoptat de Marea Adunare Națională la 12 septembrie 1991, la actuala lege a baroului, adoptată de XXXIX Adunarea Națională din 10.06.2004, promulgată în SG nr. 55/2004, care a intrat în vigoare la 29.06.2004, iar acest comentariu nu își propune o astfel de sarcină. Exemplele date din reglementarea ulterioară (după mijlocul secolului XX) sunt ilustrative.

[4] [4] În art. 33 din Decretul № 1842 pentru bar este prevăzut și pentru posibilitatea refuzului din motive valide.

[5] Art. 1 ORDONANȚĂ № 3 PENTRU APLICAREA ART. 36 DIN DECRETUL PRIVIND LEGEA ADOPTATĂ DE MINISTERUL JUSTIȚIEI - ANULAT Prom. DV. numărul 1 din 3 ianuarie 1978, revocat. DV. numărul 80 din 27 septembrie 1991.