Rachel Levy a scris și a publicat în presa pentru tineri la începutul anilor 1980. După ce s-a căsătorit cu poetul disident Bozhidar Slavov, nu i s-a permis să se angajeze în activități publice și profesionale înainte de 1989. În 2012 și-a publicat colecția de poezii „Frontieră”, un fel de bilanț al a ceea ce au trăit ea și soțul ei în anii de izolare socială. După aceea a publicat încă două cărți de poezie: „Raiul este ultimul pariu” și „După Babilon”. Vezi sufletul lui Rachel în versuri!

levy

SECȚIUNE

O planetă ne desparte.
Și este fără speranță pentru început.
Pentru a juca merla pe alte meleaguri
Al nostru ar trebui să fie liniștit - alb, alb ...

Ce terenuri - zile necucerite
în mijlocul iernilor nemulțumirii noastre?
Frânghii mușcate, zmee și
tone de încântare, tristețe, perseverență.

Viața este libertate nepermisă,
o lacrimă în întunericul unui cinematograf de cartier.
Așteptări, murmururi, vanitate
și liniște în cazinoul casual ...

O planetă ne desparte
din grădina amenajată
la acel colț din ținuturile necunoscute,
pentru care tinerii - în zadar - au plecat ...

PROPRIETATE

Nu cuvintele - doar tăcerea,
care îi înconjoară, îți vei aminti ...
După Babilon, cuvintele sunt scurte,
mai scurt decât o ocazie ratată,

singurul lucru sigur este limbajul,
nu coboară din scara lui cerească,
până a mângâiat lucrurile în liniște,
care mâine cu dragoste se va trezi,

și fiecare moment este creat de un cântec,
din somn și din suspin se țese,
dar nu ai nimic pe lumea asta
fără generozitatea acelui impuls,

pierdut și uitat și descoperit

la întoarcerea spre grădina cerească,
unde dragostea rămâne vizibilă, -
nu vrea, nu condamnă și nu ia ...

PATRATUL

Aici trec doar vânturile.
Pătratele sunt amintite în fiecare toamnă.
Ce este memoria? Un cer,
peste cântecul corb rătăcitor.

În atât de multe stă cenușa
va fi suflat de vânt lângă debarcader.
Și navele vor merge singure
va rătăci ideea perfectă.

Sper că o va găsi un faun,
de aceea dezlegă toate visele?
Departe, sub cerul cel mai adânc,
drumurile se coc în cele mai fragile stuf.

Tribuna a dispărut - după ploaie
este un ecou al trecătorilor ...
O fată și un băiat sărut
și prezice nemurirea lor.

Și nimeni nu înțelege despre asta ...

Prin toate Iliadele răsunătoare,
prin teribilele coride
în acest oraș, ridicat în cinste
de măreție strălucitoare,
muzele de noapte tăcute trec pe ascuns
și nimeni nu înțelege despre asta ...

Sub strălucirea atâtor triumfe,
departe de ochii zilei,
unde aterizează molii
și așteptați camerele răcoroase ale somnului,
țese în noaptea lui liniștitul Arachni
și nimeni nu înțelege despre asta ...

În vârtejul atâtor victorii,
de sub steagurile care fluturau,
umbra lui fără speranță dispare -
pentru totdeauna
în A Woman’s Sorrow ...
Și nimeni nu înțelege despre asta ...

SINGURĂTATE

Umbre gri sub vie uscată
iar pe păianjen - etern - urmează.
Nu arată ca ziua, nu este noapte -
nu adorm - singurătatea este amară.

Nu este o durere - să bei până la fund
de la apă la un izvor secret ...
Nu există frică - să cânți și să dansezi
singur-singur tămăduitori liniștiți și înțelepți.

Nu trece - pentru că este orez
și mai greu decât ea nu știu,
dar este o cale către acei cioplitori,
unde îl cioplesc în soarele de lemn.

DRAGOSTE

Gândul ăsta e truc,
va arăta ca o femeie mică.
Va dispera pentru o clipă, dar va conduce
ademenitor joc vechi ...

Va îngusta ochii, va ofta.
El va ordona atât ploaia, cât și mâhnirea.
Va fi capricios într-o noapte ca aceasta,
cusute mult de zăpadă și lună ...

Gândul se uită atât de mult în jur
strălucirea ei, dar vede un lucru:
în inima unui teatru etern
scârțâie o roată veche și rea.

Fenixul este nenăscut,
îmblânzind apelul orb ...
Arde în gândul singuratic ...
El caută eternitatea și sculptează dragostea.