sunt

29 august 2020, ora 14:00.

Deci, de ce pisicile și-au păstrat capacitatea de a distinge gustul amar? Proprietarii de animale de companie știu cât de imprevizibile pot fi alegerile lor alimentare. Unele dintre „cadourile” aduse de pisicile domestice includ broaștele și alte animale, care pot conține substanțe amare și otrăvitoare în pielea și țesuturile lor. Rezultatele lui Jiang arată că receptorii amari permit pisicilor să detecteze aceste toxine potențiale, permițându-le să respingă alimentele dăunătoare și să evite otrăvirea.

Dar cât de des întâlnesc pisicile de fapt substanțe amare și otrăvitoare în dieta lor pe bază de carne, în comparație cu numeroasele toxine vegetale pe care rudele lor vegetare le-ar putea întâlni? Potrivit lui Jiang, nu este suficient pentru a explica de ce pisicile au păstrat tot acest arsenal de receptori.

În schimb, papilele gustative feline au evoluat din alte motive decât gustul. La om, receptorii amari se găsesc nu numai în gură, ci și în inimă și plămâni, unde se crede că pot detecta infecții. Rămâne de văzut dacă receptorul amar servește și ca detector de boală la pisici.

Descoperirea receptorilor amari la pisici poate explica de ce sunt atât de pretențioși în ceea ce privește mâncarea. Dar rudele lor omnivore - câinii - au un număr similar de receptori amari. Atunci de ce sunt pisicile atât de capricioase? Unul dintre răspunsuri poate fi găsit în modul în care receptorii felini detectează substanțe amare. Studiile publicate la începutul acestui an sugerează că unele dintre papilele gustative ale pisicii sunt deosebit de sensibile la ingredientele amare și chiar mai sensibile la denatonium decât același receptor la om.

Poate că pisicile sunt mai sensibile la substanțe amare decât câinii sau pot simți ingrediente mai amare în dieta lor zilnică. Lucrurile care sunt surde pentru noi sau pentru câini au probabil un gust neplăcut pentru pisici. Deci, în loc să numim pisicile capricioase, le putem descrie ca degustători sofisticați cu un gust ascuțit.