La capătul pădurii era o căsuță. În fiecare dimineață, o fată cu pistrui galben pe frunte ieșea în curte, fugea sub copaci și râdea. După el au venit pisoiul albastru, câinele portocaliu și cocoșul alb. Au iubit-o foarte mult. De îndată ce fata a alungat micile vrăbii cenușii din curte, câinele a început să latre la ele, pisoiul s-a pândit pe gard și cocoșul a cântat atât de tare încât au tremurat de frică. A existat un zbucium teribil.

literatura

Erau o companie glorioasă.

Dar fetei pe care toată lumea o numea pistrui galben nu-i plăcea micul dejun. A băut doar câteva firimituri din felia unsă.

Mama lui l-a implorat să mănânce altceva, dar a fost neclintit.

- Dar dacă mănânci atât de puțin, nu vei crește și vei rămâne ca niște vrăbii - a spus mama îngrijorată, dar cine o poate auzi?

Fiica ei o cunoștea pe a ei.

- Lasă-mă să stau, a răspuns ea la cuvintele mamei ei. - Nu e rău să fii vrabie.

Într-o dimineață, fata cu pistruiul galben pe frunte a început să slăbească. Mâinile îi deveneau din ce în ce mai subțiri, dispărând într-o clipă. Picioarele i s-au amorțit și s-au transformat încet în picioare de pasăre. Pe umerii lui, în locul mâinilor lipsă, creșteau aripi cenușii, ca cele ale vrăbiilor. O pană i-a apărut pe cap. La prânz s-a aplecat să bea apă de la robinet, dar nu a putut. În loc de gură, a apărut un cioc și, cu el, nu putea bea decât o picătură.

Privind în jur, fata s-a speriat.

La celălalt capăt al curții, vrăbiile vesele săreau și căutau ceva de mâncare. Fata de vrabie s-a dus la ei, dar păsările cenușii l-au alungat pentru că nu-l cunoșteau. O vrabie chiar a dat peste el și i-a spus:

- Pleacă de aici, îți vom smulge penele. Acest loc este al nostru.

Pisoiul Albastru mergea sub bătrânul pere. Văzându-l, fata de vrăbiu a fost foarte fericită. Iată un prieten care îl va înțelege și îl va ajuta. S-a dus la el și i-a zâmbit, dar pisoiul nu l-a recunoscut. A dat din coadă, s-a sprijinit pe labele din față și a părut surprins.

- „Sunt fata cu pistruiul galben pe frunte”, i-a spus el pisoiului. - Nu m-ai recunoscut? Uită cât de bine ne-am jucat cu tine când eram o fată adevărată?

- Ce fel de fată ești? pisoiul miaună. - Uită-te la ea, vrabie mică și slabă. Apoi, cu blană aspră, s-a pregătit să sară.

Fata de vrăbiu și-a amintit cum același pisoi a reușit uneori să prindă vrabie stupidă și apoi să o poarte în spatele fânului. Dacă l-ar mânca acum? La acel gând, a bătut din aripi și s-a trezit imediat pe creanga înaltă a perei.

A doua zi a auzit un lătrat vesel. Câinele portocaliu mergea de-a lungul cărării pădurii. Deschise poarta de lemn cu labă din față și intră în curte. Fata cu pistruia galbenă pe frunte, care se transformase în vrabie, a sărit de pe acoperiș și a aterizat chiar în fața lui. Ah, ce noroc! Vrabia asta se târâse singură în labute. Îl va prinde acum.

- Nu-l face, Rizhko - se rugă fata vrabie. - Nu sunt o adevărată vrabie. Eu sunt pistruiul galben.

Câinele portocaliu nu a crezut. Știa că fata era o fată și vrabia era o vrabie. Ce au în comun între ei? Și a acoperit pasărea cu labă. În acel moment, cineva a strigat în spatele lui.

- Lasa-l sa plece! De ce ajungi la o vrabie mică și fără apărare?

Era Vesko, prietenul lui din curtea următoare. Câinele a fost tresărit și vrabia a reușit să se îndepărteze de el. Obișnuia să se joace cu aceste labe când era fată, dar acum deveniseră înfricoșătoare. Ar putea să-l rupă repede.

În a treia zi a văzut-o pe Cocoșul Alb mergând, ticălosul care a trezit-o și mai întunecată. Cocoșul mă va recunoaște, gândi fata cu pistruia galbenă pe frunte, devenită vrabie. A aterizat în curtea de lângă cocoș și s-a prezentat:

- Chick-ciripit! Asta sunt eu!

Dar Cocoșului Alb nu-i plăceau oaspeții neinvitați la masa lui de dimineață. S-a apropiat de vrabie, l-a privit din toate părțile și l-a mușcat cu ciocul ascuțit.

- Vai! fata vrabie a urlat de durere și a zburat spre copacul din fața casei.

Acum totul i-a devenit clar. Nu mai exista o fată, ci doar o vrabie pe care oricine o putea urmări și ataca. Trebuia să fie atent. Cei care se jucaseră cu el până ieri deveniseră și ei dușmani.

Cu greu a coborât pe pământ. A început să aterizeze la fereastra în spatele căreia tricotase mama lui. Când vedea vrabia singură, punea firimituri pe pervaz pentru a hrăni pasărea flămândă. Lacrimile îi curgeau pe față, se gândi la fata ei dispărută.

- Sunt fata ta - a spus el cu o voce de pasăre, dar mama lui nu înțelegea această limbă și nu o putea recunoaște.

Vrabia a venit la fereastră în același timp. A ciocănit firimiturile delicioase.

Așa că fata de vrăbiu a început să crească. Treptat, picioarele i s-au alungit, mâinile i-au apărut în locul aripilor, ciocul i-a dispărut și a apărut fața unui copil vesel. Se uită pe fereastră ca o oglindă și ce să vezi? Vrabia dispăruse. Redevenise aceeași fată cu pistruia galbenă pe frunte. I se părea acum că nu a existat niciodată o imagine a unei vrăbii și că totul a fost un vis sau cineva care spune o poveste. Dar adevărul era adevărul. A întins mâna în buzunarele șorțului și a găsit o pană pufoasă. Era încă caldă, o amintire din vremea când era vrabie.

Se plimba prin curte. Pisicuța albastră, câinele portocaliu și cocoșul alb au sărit în întâmpinarea lui și au fost foarte fericiți.

- Iată adevăratul nostru prieten - au spus ei. - Și o vrăbiuță a vrut să te prezinte.

Fata a fugit spre prag, a deschis ușa și a stat lângă ea. Mama și tatăl ei stăteau la masă, dar nu atingeau mâncarea. Au plâns pentru pistruia galbenă.

- Tu! exclamă părinții ei la unison. „Și ne pierdusem deja speranța de a te găsi și hrăneam o vrabie singură care venea la fereastră”. Dar astăzi a dispărut.

Fata i-a întors cu bucurie, i-a sărutat și a strigat:

- Lasă-mă să mănânc! Sunt infometat. Voi mânca mult, foarte mult, pentru a putea redeveni vrabie.

S-a așezat la masa de lângă ei și a mâncat bine.