La summitul NATO de la Riga, șefii de stat și de guvern vor trebui să facă alegeri dificile în mai multe domenii de care depinde viitorul Alianței. Organizația s-a angajat în misiuni și operațiuni care depășesc mandatul său tradițional, iar statele membre nu dispun de resurse și capacități militare adecvate pentru noile sarcini pe care NATO le va îndeplini din ce în ce mai mult. Ar trebui Alianța să rămână o organizație euro-atlantică a cărei misiune principală este apărarea colectivă a membrilor săi sau ar trebui să evolueze într-o organizație de securitate gata să ia măsuri când și unde este necesar? Dacă acesta din urmă este acceptat, NATO ar trebui să meargă dincolo de misiunile pur militare și să își asume sarcini civil-militare? Și, în acest caz, cum va interacționa cu alte organizații internaționale?

nato

Înțelesul existenței NATO nu mai este în joc. În Balcani, Uniunea a dovedit că poate juca un rol important în operațiunile de menținere a păcii. Pentru mulți europeni, rămâne singurul mecanism de încredere pentru asigurarea securității și apărării, întrucât politica europeană de securitate și apărare este încă slabă în ceea ce privește capacitățile militare și unitatea politică, mai ales după eșecul Constituției europene. Dar după 11 septembrie, apariția unor „noi” amenințări sporite precum terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă au schimbat situația. Noile amenințări sunt de natură diversă, devenind din ce în ce mai complexe și necesită abilitatea de a se angaja într-o serie de acțiuni, de la intervenții pur militare la misiuni de menținere a păcii pe termen lung și misiuni de consolidare a statului. Ca răspuns, NATO a început un proces de transformare, care este primul pas pentru ca Alianța să rămână cea mai importantă organizație politică și militară capabilă să răspundă amenințărilor de astăzi și de mâine.

Evoluția NATO

În mai multe domenii, Alianța evoluează deja. În primul rând, limitele sale geografice nu mai sunt o problemă. NATO a trecut dincolo de acestea cu operațiuni de menținere a păcii în Balcani în anii 1990, când a desfășurat trupe pentru a asigura stabilizarea în cadrul Forței de Implementare a Păcii (IFOR) și Forței de Stabilizare (ESFOR) din Bosnia și Herțegovina și Forța Kosovo (KAYFOR). Cu conducerea Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (ISAF) din Afganistan și misiunea de instruire a poliției irakiene, dezbaterea privind operațiunile „în afara zonei” s-a încheiat. Singura limitare care rămâne este consensul statelor membre cu privire la fiecare acțiune. Deciziile de a participa la operațiuni se iau de la caz la caz și, dacă aliații sunt de acord, vor avea loc în orice parte a lumii.

În al doilea rând, reducerea rolului NATO la misiuni pur militare nu mai îndeplinește cerințele sale. Alianța este deja implicată în operațiuni de ajutor umanitar la cererea aliaților și a altor țări. În toamna anului 2005, Forța de reacție rapidă s-a implicat în ajutor după uraganul Katrina și cutremurul din Pakistan.

În al treilea rând, dimensiunea politică a NATO crește. Alianța este singurul forum politic în care aliații din America de Nord și Europa discută în comun problemele de securitate la nivel mondial. Consiliul Atlanticului de Nord devine din ce în ce mai mult un forum pentru discuții politice cu privire la o gamă mai largă de probleme, precum Orientul Mijlociu, democrația, resursele naturale sau noile amenințări. Mulțumim parteneriatului pentru pace și dialogului mediteranean. Țările partenere se angajează, de asemenea, într-un dialog politic consolidat pe o serie de subiecte, cum ar fi relațiile civil-militare sau terorismul. De asemenea, a început un dialog cu China.

În cele din urmă, transformarea continuă a NATO vizează, de asemenea, îmbunătățirea capacităților de apărare ale Alianței, ceea ce îi va permite să răspundă mai rapid la crize emergente. În acest scop, NATO a aprobat Angajamentul de la Praga privind capacitățile militare, care prevedea îmbunătățiri în domenii specifice - transportul aerian și naval strategic, formarea unei forțe de reacție rapidă și eficientizarea structurii de comandă odată cu crearea operațiunilor de comandă aliate. Cele două Înalte Comenzi înființate în 2002 - Operațiunile Comandamentului Aliat și Transformarea Comandamentului Aliat - au schimbat semnificativ modul în care a funcționat organizația.

Marile provocări

În ciuda acestui proces de transformare, NATO se confruntă cu trei provocări majore - cum să pună capăt diferenței dintre ambițiile politice în creștere și capacitățile militare reale, cum să își adapteze activele și capacitățile disponibile la cerințele operațiunilor, variind de la lupte intense până la cooperare în sfera civilă și modul de coordonare cu alte organizații active în domeniul securității și apărării și, în special, cu UE, pentru a evita duplicarea și fricțiunea. Cu alte cuvinte, întrebarea este dacă Alianța este capabilă să înceapă și să finalizeze singură o misiune sau dacă, după încheierea ostilităților, trebuie să transfere responsabilitatea către alte organizații internaționale, așa cum sa întâmplat în Balcani.

NATO nu are structuri integrate de planificare a apărării civile în afara sferei militare. Există o unitate operațională civilă, Centrul Euro-Atlantic de Coordonare a Răspunsurilor la Dezastre, care utilizează potențialul național al statelor membre. Există consilieri politici în comenzile militare ale Alianței și un reprezentant civil superior a fost trimis în Afganistan pentru a se coordona cu alte structuri civile ale UE și ONU.

În practică, instituțiile încep să își coordoneze activitatea de la caz la caz, dar poverile sunt rareori împărțite în mod egal între NATO și UE. Alianța a rămas în Bosnia și Herțegovina timp de aproape zece ani, înainte ca UE să preia comanda ESFOR, conducând operațiunea ISAF în Afganistan. Alianța a luat măsuri și în Darfur, după ce a devenit clar că o soluție ar fi greu de ajuns în UE. Deci, este dificil să pre-atribuiți sarcini între cele două organizații. Chiar și în perioade de criză, interesele sunt principala forță motrice. Atât în ​​Asia, cât și în Africa, interesele SUA nu coincid neapărat cu cele ale UE. Undeva Washingtonul nu poate dori să se implice sau UE ar putea avea mai multă experiență cu o regiune.

Dezvoltarea viitoare a NATO va depinde în mare măsură de crearea unei diviziuni eficiente a muncii între NATO și UE. NATO și Statele Unite au nevoie de o politică europeană puternică de securitate și apărare care să poată fi un instrument de încredere în operațiunile conduse de NATO, Statele Unite sau Uniunea Europeană. Statele Unite au nevoie de o Europă puternică din punct de vedere politic și economic, care să fie capabilă să răspundă noilor amenințări globale și să contrabalanseze puterile puternice emergente care pot răsturna echilibrul ordinii și securității mondiale. Desigur, împărțirea sarcinilor între UE și NATO, indiferent de forma pe care aceasta o ia, nu va submina în niciun fel autonomia oricărei organizații.

Întrebarea este dacă să se coordoneze cu alte organizații internaționale înainte de apariția crizelor. Planificarea anticipată ar avea avantajul de a asigura sprijinul politic aliat și de a spori eficiența și fiabilitatea operațiunilor. În practică, însă, aceasta indică o utopie din mai multe motive. În majoritatea crizelor, planificarea în avans nu a funcționat, iar ultimul exemplu este Darfur. În plus, planificarea comună NATO-UE a provocat dezaprobare în rândul aliaților non-europeni, precum și în țările UE din afara NATO. Experiența a arătat că pe parcursul misiunii - cu excepția Balcanilor - este extrem de dificil să-și schimbe responsabilitatea din cauza riscului de destabilizare. Și, în orice caz, UE nu are resursele necesare pentru a răspunde la situații de urgență. O alternativă interesantă ar fi furnizarea NATO cu instrumente UE non-militare - ceva de genul mecanismelor Berlin Plus în direcția opusă.

Dacă se adoptă o perspectivă realistă pentru dezvoltarea rolului NATO, trebuie recunoscut faptul că complementaritatea instituțiilor este necesară, dar trebuie determinată de la caz la caz. Alianța ar trebui să poată prelua unele funcții civil-militare. Cu toate acestea, nu poate depăși deciziile celor 26 de state membre. Dar va fi dificil pentru NATO să înceapă specializarea într-o mare varietate de sarcini civil-civile. În plus, unele regiuni, cum ar fi Africa, sunt o prioritate pentru unele țări europene, dar nu neapărat pentru Statele Unite.

Care sunt opțiunile viitoare pentru alegerea Alianței?

În lumina celor de mai sus, există două perspective principale pentru dezvoltarea NATO:

NATO ca organizație de apărare în primul rând

În acest scenariu, NATO se va concentra asupra sarcinilor sale bine cunoscute, care îi vor spori prestigiul și eficacitatea. Va fi clar care sunt abilitățile sale și nu va fi nevoie de multă transformare suplimentară. Aliații se vor concentra în primul rând pe cooperarea și coordonarea consolidată cu alte organizații internaționale pentru a răspunde amenințărilor în schimbare. Adoptarea acestui scenariu va liniști și unele țări europene, precum Franța, Germania și Grecia, care se tem că sensul dispoziției de bază a Tratatului de la Washington ar putea fi estompat și că NATO riscă să se detașeze de fundațiile sale euro-atlantice.

În plus, frontierele actuale ale NATO vor fi respectate. În primul rând, consensul statelor membre va rămâne o condiție prealabilă pentru acțiune. Deși majoritatea aliaților au aceleași preocupări, cum ar fi securitatea aprovizionării cu energie sau lupta împotriva terorismului, interesele nu coincid întotdeauna. Țările europene sunt mai reticente în a-și asuma riscuri, iar această reticență crește odată cu distanța lor. În al doilea rând, aliații nu au capacitățile și resursele financiare necesare pentru a-și armoniza obiectivele militare și politice. În ultimii doi ani, secretarul general al NATO a ridicat în mod persistent această problemă.

În cadrul acestei opțiuni, NATO își va păstra sfera, obiectivele și structurile actuale. Acesta își va concentra eforturile asupra misiunilor militare de apărare prevăzute la articolul 5 și va opera la periferia Europei ca o alianță transatlantică în Europa. Unitatea politică a aliaților va continua să fie un element cheie. Extinderea va fi limitată. Cu toate acestea, acest scenariu static nu ia în considerare noile nevoi și realități cu care se confruntă Alianța astăzi și riscă să devină inadecvate.

NATO ca organizație de securitate mai mare