alien

-Cum ai început să faci arte frumoase?

-Pictez de la vârsta de 9 ani și am început să pictez pentru rudele mele, în special pentru bunica mea. A fost personajul meu preferat pentru că este foarte spirituală și am vizitat-o ​​adesea și am petrecut mult timp cu ea. Era persoana mea cea mai dragă. Am învățat multe de la ea pentru că mi-a dat o atmosferă de securitate și liniște. Cu toate acestea, nu credeam că pictura ar putea deveni profesia mea. În ultimii zece ani de când am făcut prima mea expoziție, pictura a devenit cu adevărat o profesie pentru mine, deoarece am văzut că are sens. Am simțit că aceasta este viața mea. În caz contrar, am absolvit Liceul Național de Fotografie și Tipografie, unde examenul este din nou cu desen.


-20 de expoziții nu sunt multe pentru un tânăr ca tine?

-Pot fi multe expoziții, dar când te gândești la ceea ce am trecut, cât de mult am dat despre mine ca perseverență și muncă grea, cred că numărul este complet real. Am avut momente când am vrut să renunț pentru că mi-a fost foarte greu, dar nu am făcut-o. Am găsit întotdeauna o opțiune de a merge mai departe, pentru că atunci când ceva îți este aproape de inimă, îl poți lăsa. În acești zece ani am făcut 20 de expoziții personale, două la Moscova, una la Viena și în galerii destul de prestigioase din Sofia.

-Înveți de la unii dintre artiștii noștri?

-Nu am învățat niciodată de la nimeni și aceasta a fost cauza unui mare conflict cu colegii. Sunt absolut individual. Cu toate acestea, acest lucru nu mă împiedică să admir pe marii maeștri și să merg la expoziții des. Nu vreau să schimb lucrul care este în mine, pentru că este foarte diferit. Nu intru în rame specifice și nu pictez conform anumitor reguli. De aceea, pentru foarte mult timp am fost complet neînțeles la început, colegii mei artiști au râs de ceea ce arătam. Galeriile nu au vrut să-mi expună picturile. La început i-am sunat pe mulți dintre ei și ei mi-au răspuns în continuare: „Nu ești un nume, nu te știe nimeni”. Într-o galerie mi s-a spus că atunci când voi deveni un artist celebru, ei mă vor căuta singuri. În 2015, chiar au făcut-o, dar i-am refuzat pentru că atunci când căutam sprijin și o mână, nu mă susțineau.

-Sunt tinerii artiști condamnați atunci?

-Da, pentru că atunci când creați aveți nevoie de sprijin și înțelegere. Fără ele, inspirația este condamnată. Este foarte regretabil, pentru că acum văd tineri care nu știu cine le va da o mână de ajutor, cum vor face prima lor expoziție. Galeriile sunt extrem de încapsulate - dacă nu te cunosc sau cineva nu garantează pentru tine, nu poți trece. Singura galerie care m-a ajutat în cazul meu a fost Icarus, unde am debutat în expoziția mea. Acum zece ani, când le-am arătat tablourile mele, mi-au spus: „Nu am văzut niciodată așa ceva. Vă dăm o mână de ajutor. Am făcut a doua mea expoziție acolo și a început deja. Atunci mi-am dat seama că nu trebuie să renunți, oricât de greu, chiar imposibil.


-Ai ales să pictezi în Tsarichina. De ce?

-Nu știam povestea Țarichinei cu gaura ei. Căutam un loc unde să pictez în aer liber. Am urmat sfatul prietenului meu cu o natură și o energie uimitoare. Intrând în sat, am oprit mașina după 50 de metri. Am urcat pe un drum de pământ și am urcat pe o creastă. Am întors 180 de grade și am simțit imediat că acesta este locul meu. Am decis să pictez aici ori de câte ori am putut și așa s-a întâmplat. Abia atunci am aflat despre săpături. Cred în inteligența extraterestră și civilizațiile extraterestre și am citit o mulțime de astfel de literatură. Și mi-am spus că locul era special și exact asta căutam de atâta timp. Am pictat acolo de sute de ori și localnicii mă cunosc. Am făcut chiar o expoziție în Țarichina, ceea ce a fost o mare provocare. Mulți oameni din toată Bulgaria au venit la ea. Localnicii nu numai că m-au primit, dar sunt foarte fericiți când mă văd. Ei îmi spun: „Vrem să vii aici mai des”. Îmi sunt recunoscători că am făcut din nou faimoasa țaricină pentru că a fost uitată. Pictez direct pe gazon, iar majoritatea picturilor sunt tridimensionale. Le fac deseori cu mâinile, deși folosesc și o pensulă. Regina pentru mine este inspirația pe care o căutam.

-Sunteți primii care pictați într-o stare de meditație, nu-i așa?

-Așa este, pictez în meditație constantă. Atât în ​​studio, cât și pe pajiștea din Țarichina. Îmi închid telefonul mobil și chiar închid ușa, pentru că dacă intră cineva și mă sperie, inspirația dispare. Ascult muzică specială și pictez într-o stare de nirvana. Atunci mă simt cel mai sigur, cel mai calm și nu mă gândesc la nimic în lumea asta. Mă uit doar la pânză și îmi văd mâna mișcându-se. Imaginile apar, se schimbă. Nu fac niciodată un plan cu ce vopsea voi folosi sau cu ce pânză. În mod inconștient, îmi turn inspirația în imagine. Nu știu cine mă conduce. Cred că este o forță interioară foarte puternică. Doar în ultimul moment înțeleg care este imaginea.