magie

Grecii credeau în mulți zei. Mulți dintre ei au jucat un rol în crearea și menținerea ideii de boală în rândul grecilor antici. Astfel o mare parte din istoria medicinei grecești antice este asociat cu religia.

Popoarele primitive nu făceau distincție între bolile biologice, funcționale și psihice. Astfel, o abordare holistică sau unificată a pacientului devine un element extrem de esențial al medicinei primitive. În societatea antică greacă, rolul medicilor, șamanilor sau tămăduitorilor unește adesea calitățile unei persoane.

Orfeu este o astfel de imagine colectivă în mintea comunității elene. A fost un vindecător și a exercitat influență prin puterea vindecătoare a muzicii, dar mai presus de toate a întruchipat tradițiile șamanismului: se credea că a fost trimis de zei pentru a proteja oamenii de boli. Miticul cântăreț și vindecător a cutreierat toată Grecia, iar puterea cuvintelor sale și sunetele lirei sale au vrăjit oameni, animale și plante. Această descriere mărturisește orientarea supranaturală, care este un element de bază al medicinei primitive și al practicii de vindecare.

Medicina în Grecia înainte de Hipocrate

Medicina greacă veche ilustrează coexistența practicii medicale și a religiei înainte de impunerea creștinismului. Știința medicală s-a bazat foarte mult pe practicile magice și preoțești. Scopul lor era de a proteja individul în lupta împotriva forțelor malefice.

Vrăjitorii erau o castă separată. Ei foloseau adesea măști de animale și alte haine speciale pentru a câștiga încrederea pacienților lor în respingerea demonii care cauzează boli.

În timpul lui Homer, medicina și religia trebuiau treptat să creeze numeroase temple și sanctuare de vindecare. Templele zeului grec al medicinei, Asclepius, erau centre ale credinței vindecării. Medicii de acolo erau maeștri independenți și respectați ai artelor vindecătoare.

Familia sa era dedicată și tratamentului bolnavilor: soția sa Epiona, care calmează durerile, fiica sa, Panacea, avea leac pentru orice, Hygia, cealaltă fiică a sa proteja sănătatea publică și prevenea bolile. A hrănit șerpii care au protejat templul tatălui ei. Telesfor, întotdeauna descris în copilărie, avea grijă de recuperarea pacienților, iar Podalir era chirurg psihiatric pentru războaie.

Mahaon (miticul rege al Tebei) este, de asemenea, un chirurg celebru, despre care Homer scrie în Iliada.

Medicina greacă veche și-a primit cunoștințele din surse mult mai vechi. Datorită poziției lor geografice, grecii au fost expuși influenței practicilor medicale egiptene, babiloniene, mesopotamiene, feniciene și minoice.

Filozofii Greciei antice erau o punte de legătură între medicina homerică și medicina hipocratică, care s-a dezvoltat în strânsă legătură cu filosofia. Potrivit lui Hipocrate, filosofii sunt „egali cu zeii”.

Cea mai importantă diferență dintre medicii homerici și hipocrati este că primii sunt „meșteri” foarte respectați, iar aceștia sunt simultan meșteșugari, medici și filosofi. Titlul „doctor” provine din cuvântul grecesc, „physis”, care se traduce literalmente ca natură. Se subliniază faptul că conceptul de medic are rădăcini în înțelegerea fenomenelor naturale, dintre care unul este cel al bolii.

O epocă de aur pentru medicina greacă

Hipocrate, care s-a născut în jurul anului 460 î.Hr. este adesea numit „tatăl medicinei”. Numele său este asociat cu prima perioadă creativă a medicinei științifice. De secole, sistemul său de diagnostic, bazat pe observații și raționamente logice, a combinat cu succes principiile de bază ale practicii medicale. Crezând în „puterea vindecătoare a naturii”, el a negat explicații religioase și supranaturale și a îndepărtat arta medicală de pe tărâmul superstiției și magiei.

Pentru Hipocrate, natura este „învățătoarea tuturor profesorilor” și „medicul bolilor noastre”. El crede că medicul joacă atât un rol de „natură, cât și de ajutor”. El observă boala cu ochii unui naturalist și stabilește regulile conform cărora medicul va ști la ce să se aștepte și ce să facă la momentul potrivit. El are o înțelegere profundă a suferinței umane și subliniază în repetate rânduri că „locul medicului este lângă patul pacientului”.

Medicina hipocratică se practica în conformitate cu legile științifice și se simțea legată de regulile etice și umane ale profesiei medicale. De-a lungul vieții sale, Hipocrate și-a observat, comparat și înregistrat neobosit experiența. Un exemplu elocvent al gândirii și geniului său este primul său aforism monumental: „Viața este un moment scurt și lung, ora exactă este un moment, tratamentul este incert și decizia este dificilă”. Este necesar ca medicul nu numai să ofere tratamentul necesar, ci și să prezică evoluția recuperării pacienților.

Lunga evoluție de la medicina primitivă la medicii hipocratici expune nenumărate nebunii, înșelăciuni, ficțiuni, mituri, zeități malefice (spirite sau demoni), exorcism, cure miraculoase, principii medico-religioase, concepte filosofice și teorii despre natura umanității, ceea ce contribuie la primul sistem medical rațional.

Multe lecții valoroase din această perioadă pot fi rezumate după cum urmează:

1. Medicina modernă adoptă multe dintre practicile medicilor din Grecia antică.
2. Metodele magiei empirice și ale medicinei religioase sunt încă practicate în principal în comunitățile primitive și izolate.
3. Pentru medicina modernă este la fel de important să se combine cu alte științe umane.
4. Educația culturală este la fel de importantă ca și metodologia științifică pentru practica medicală generală. Oamenii de știință și tehnologii trebuie să acorde mai multă atenție consecințelor umane și sociale ale muncii lor.
5. Cronicile artelor vindecătoare arată clar dezvoltarea socială și progresul științific al comunităților umane și întruchipează astfel istoria civilizației.