sindromul

Granulomatoza cu poliangită, cunoscută anterior sub numele de granulomatoză sau Sindromul Wegener, este o boală autoimună multisistemă rară de etiologie necunoscută. Printre caracteristicile sale se numără inflamația granulomatoasă necrozantă și vasculita imună la păianjen în vasele de sânge mici și mijlocii.

Trăsăturile patologice ale sindromului Wegener sunt vasculita vaselor mici și mijlocii, necroza „geografică” și inflamația granulomatoasă, în special în căile respiratorii. Leziunea patologică inițială este cea a granulomului, despre care se crede că este cauzată de procesele imune celulare.

Expunerile de mediu, inclusiv infecțiile tractului respirator, sunt incluse ca stimulatori ai formării granulomului. O mai bună înțelegere a progresiei de la granulom la vasculită poate arunca o lumină asupra etiologiei și patogeniei posibile a sindromului Wegener. Există probabil o interacțiune complexă între mediul înconjurător și factorii gazdă, dintre care mulți sunt determinați genetic. Procesele imune celulare sunt, de asemenea, implicate în deteriorarea țesuturilor din cauza cascadei inflamatorii.

Inflamația granulomatoasă se dezvoltă în căptușeala sinusurilor, căilor respiratorii (traheea, bronhiile) și plămânii. În paralel, există vasculită necrotică generalizată și glomerulonefrită focală.

Macroscopic, s-a constatat că sinusurile paranasale (uneori cu distrugerea parțială a pereților lor) sunt umplute cu exsudat purulent dens, conținând și detritus tisular. Ulcerele pot fi găsite pe buze, limbă, nazofaringe, laringe și mai ales pe membrana mucoasă a traheei și bronhiilor, provocând sângerări masive. În plămâni se simt noduli densi, care pot acoperi o întreagă secțiune. Sunt bine delimitate, de culoare gri-galben și seamănă cu focarele de tuberculoză.

Microscopic în sindromul Wegener în părțile centrale ale acestor focare există necroză, la periferia căreia există celule epitelioide, fibroblaste, limfocite, leucocite eozinofile și celule unice multinucleate tip "corp străin" și tip Langhans.

Caracteristicile histopatologice ale sindromului Wegener în plămâni constau într-o combinație de vasculită necrozantă și inflamație granulomatoasă necrotizantă. Zonele de necroză înlocuiesc părți mari ale parenchimului pulmonar. Zonele de necroză conțin o abundență de deșeuri nucleare și au o formă neregulată, „geografică”, derivată din limitele zimțate (Figura 1). Marginea histiocitelor epitelioide palisate se învecinează adesea cu zonele necrotice. Celulele gigantice multinucleate pot fi văzute împrăștiate în zone de necroză și amestecate cu infiltrat inflamator acut și cronic. Pe lângă necroza extinsă și inflamația granulomatoasă, există dovezi ale vasculitei necrozante. Pereții vaselor prezintă inflamație acută și cronică și necroză fibrinoidă. O manifestare comună a sindromului Wegener este vasculita vaselor de sânge mici (capilarită sau arteriolită), inclusiv capilare alveolare sau arteriole mici.

O variantă specială se caracterizează prin hemoragie alveolară și capilarită. Pacienții cu această formă de boală prezintă hemoptiză și infiltrate pulmonare difuze și adesea urmează un curs fulminant până la moarte. La evaluarea histologică, hemoragia alveolară este cea mai remarcabilă constatare, însoțită de capilarită acută, care poate fi insidioasă. Capillarita se caracterizează prin expansiunea focală a septurilor alveolare de către neutrofile, care prezintă necroză celulară individuală. S-au observat distrugerea și necroza septurilor alveolare, iar pereții capilari nu au putut fi văzuți, ci doar eliminați din locul infiltratului. Eozinofilele nu sunt de obicei o componentă vizibilă a infiltratului inflamator în sindromul Wegener, dar pot fi observate în varianta eozinofilică rară a bolii. Varianta bronhocentrică neobișnuită a sindromului Wegener se caracterizează prin localizarea inflamației granulomatoase necrozante în principal în jurul bronhiolelor.

Numeroase studii indică mecanismele imunologice ca fiind principala cauză a Sindromul Wegener. Depunerea imunocomplexă, factorul reumatoid și nivelurile crescute de imunoglobulină (Ig) E au fost demonstrate în cazurile de boală. Anticorpi citoplasmatici antineutrofili (ANCA) au fost detectați la mai mult de 90% dintre pacienți. ANCA sunt anticorpi împotriva componentelor granulelor de neutrofile și monocite care pot fi detectate prin imunofluorescență indirectă sau prin test imunosorbent legat de enzime. Au fost identificate două tipuri: C-ANCA, care este îndreptată împotriva unei componente a granulelor azrofile neutrofile, și P-ANCA, care este direcționată în principal împotriva mieloperoxidazei. C-ANCA este mai specific pentru sindromul Wegener și este frecvent utilizat pentru a monitoriza activitatea bolii și pentru a menține diagnosticul în cazuri ambigue.